Care va să zică... vă încăpăţânaţi să susţineţi o cauză care pare o luptă cu morile de vânt.... De ce…? Pentru cine...? Până când...?

Senzaţia mea este că nu atacăm mori de vânt cum cavalerul din La Mancha ci că un însuşi vânt ne atacă pe noi.Un vânt de orbire şi vrajbă, rece şi malefic.Şi la propriu şi la figurat. Nu ne luptăm cu oameni. Nu atacăm. Doar apărăm. Apărăm nişte principii despre care credem că nu-s doar nişte vorbe-n vântul acela rece. Pentru cine? Pentru toţi.

Mulţi au comentat pe tema terenului de sport şi au preconizat că la mijloc ar fi interese financiare care ne depăşesc pe noi, „muritorii de rând”...

De la începutul acestor evenimente ni s-au făcut diverse procese de intenţie. Nu trebuie să răspundem cu aceeaşi monedă. Nu este o cale corectă. Îi credem pe cuvânt pe concetăţenii noştri penticostali atunci când spun că au nevoie de locuri de parcare. De aceea ne-am şi implicat, am căutat şi găsit soluţii perfect fezabile.

E adevărat că v-a vizitat inclusiv domnul Samuel Coman, consilierul judeţean liberal...? Credeţi că v-a contactat ca să încerce să vă convingă să cedaţi...?

Las celor doi concetăţeni penticostali care mi-au bătut la uşă - şi cărora eu le-am deschis - opţiunea de a spune cine au fost şi ce au discutat cu mine. S-a întâmplat, cred, cu câteva luni înainte de a se pune problema parcării pe terenul de sport. Le las domnilor respectivi şi libertatea de a spune despre ce am discutat împreună. Nu au spus nimic atunci despre terenul de sport.

Aţi lansat, printre comentarii, şi o invitaţie credincioşilor penticostali – aceea de a găsi împreună soluţii pentru parcarea maşinilor, dar nu pe terenul de sport…

Da, am încercat încă de la bun început să propunem o rezolvare din care toate părţile să câştige şi nimeni să nu piardă. O rezolvare prin care să se iasă din nenorocita practică încetăţenită în România, în care câştigul unuia se face pe pierderea celuilalt. În care te ridici doar urcând pe cadavrul celuilalt.

Am lansat - public de data aceasta - propunerea de a acţiona împreună cu concetăţenii noştri penticostali pentru rezolvarea situaţiei cu parcările. Am lansat mai demult această propunere şi pe o cale privată. Prin propunerea noastră cetăţenii penticostali ar fi câştigat de 3 ori mai multe locuri de parcare. Administraţia oraşului ar fi câştigat aprecierea şi respectul unanim al cetăţenilor pentru modul în care ştie să aplice soluţii reale de mediere, din care să câştige toţi.

De la început am urmărit ca preopinenţii noştri să câştige, nu să piardă. Şi ar fi câştigat cu toţii. Noi, restul cetăţenilor oraşului, n-am fi câştigat nimic. Dar nici n-am fi pierdut nimic.

Vă imaginaţi că vor răspunde afirmativ...?

În afara colegilor mei de clasă din liceu, n-am cunoscut îndeaproape prea mulţi penticostali. Dacă cei carora le-am adresat propunerea de a actiona împreună sunt atât de oneşti şi integri cum i-am cunoscut odată pe colegii mei de clasă, eu cred că da. Dacă nu, nu.

Cum veţi continua protestele de duminică, acum că au instalat indicatorul rutier cu parcarea permisă......?

Încă nu ştim. Sunt tot felul de propuneri. Începând de la acţiuni de mobilizare civică netă, cum ar fi să se ocupe terenul cu maşini (dacă tot s-a pus acolo o tablă) şi până la a lăsa liber orice acces şi a urma doar calea unor plângeri penale sau actiuni civile în justiţie. Încă nu s-a hotărât.

În orice caz, toate acţiunile vor fi absolut legale şi paşnice. Pe de altă parte, eu personal trebuie să recunosc că mi-am pus o mare încredere şi în reacţia concetăţenilor penticostali. Dacă ei sunt aşa cum i-am cunoscut odată pe colegii mei de clasă din liceu, poate că vor onora încrederea cu care i-am creditat.Dacă nu, nu.

Cum vi se pare că a reacţionat opinia publică bistriţeană...? V-aţi fi aşteptat la mai multă susţinere din partea ei...? Ar fi trebuit să reacţioneze cu mai multă empatie, oare?

În general cu teamă, în public. Şi cu susţinere masivă în mesajele private primite prin viu grai sau pe mediile electronice. Mesaje empatice primite inclusiv din partea unor concetăţeni penticostali. Teama oamenilor o pun mai ales pe seama unei reminiscenţe din perioada comunistă. Dar nu numai.

Pe de altă parte, mulţi oameni sunt prea copleşiţi de grijile de zi cu zi pentru a mai găsi resurse de a se implica. Nu trebuie să cerem nimănui niciodată mai mult decât poate să dea. Ci să mulţumim pentru fiecare susţinere, oricât de firavă.

Ar fi trebuit să reacţioneze mai „agresiv”...?

Nu credem ca trebuie acţionat cu agresivitate, ci dimpotrivă. Doar cu calm şi foarte multă cumpănire.

Cât de departe sunteţi dispuşi să mergeţi cu protestul acesta...?

Nu pot să dau seamă despre ceilalţi concetăţeni angajaţi în acţiunea noastră civică. Hmmm... Eu personal m-am întrebat dacă aş merge până la capăt. Şi mărturisesc că n-am să pot emigra niciodată din România. Căci asta ar însemna pentru mine să merg până la capăt. A fi silit să emigrez. O cale pe care prea mulţi români s-au dezţărat în bejenie.

Adevărul este că de când a început această poveste, soţia mea îmi reproşează mereu că e vina mea că n-am emigrat într-o ţară în care fiecare cetăţean să fie respectat. Recunosc că e vina mea. Am fost pe cale să ne stabilim în alte ţări de mai multe ori. De fiecare dată m-am opus în ultima clipă. Am sperat că în România încă nu e totul pierdut. De fapt, poate “am sperat” nu e chiar bine spus. Speranta ţine de un orizont al incertitudinii. Poate să fie, poate să nu fie. Şi atunci speri. Poate că mai nimerit ar fi să spun că am crezut. Spre deosebire de speranţă, care ţine de orizontul incertitudinii, credinţa se ţinteşte spre un orizont al certitudinii. N-am emigrat pentru că încă am mai crezut în capacitatea României de a se ridica. În parafraza celor mai frumoase versuri din întreagă limba română, “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi” – “N-am crezut să-nvăţ a emigra vrodată”…

Şi, dacă-mi e îngăduit, într-o parafrază la apoftegma lui Tertullian “Credo quia absurdum”, crezând am avut certitudinea că România îşi va putea aduna toate energiile tocmai pentru că uneori pare atât de absurd să crezi că asta se va întâmpla.

Deci eu personal n-am să merg până la capăt. Adică n-am să emigrez niciodată.

Chiar credeţi că veţi avea câştig de cauză...?

În termeni mercantili, negustoreşti, de câştig şi pierdere, nu urmărim să câştigăm noi ceva. Mai degrabă urmărim să nu piardă toţi cetăţenii oraşului ceva. Terenul de sport e unul public. Cu acces liber pentru toţi pentru a face sport fară îngrădiri. Aşa cum spune legea. Nu urmărim să câştigăm ceva. Doar să nu se piardă ceva ce era al tuturor.

Există o parte a disciplinei matematicii numită Teoria jocurilor. Are aplicabilitate în multiple domenii. Printre care şi în economie şi politică. Simplificat spus, există două tipuri de relaţii. Jocuri de sumă nulă şi jocuri de sumă nenulă.

Un joc de sumă nulă este relaţia în care unul câştigă exact ceea ce pierde celălalt. La limită, acest tip de joc presupune să-l anihilezi pe celălalt ca să câştigi ceea ce are el. Majoritatea interacţiunilor din societatea românească – din spectrele politic, social, economic sau cultural – se încadrează în tipul jocului de sumă nulă. Adică preopinenţii consideră că nu pot câştiga decât pricinuind pierderi adversarului. La limită, anihilându-l.

De aceea, la toate aceste spectre privind, totul seamănă cu un nefericit război civil. Cu un război fratricid de anihilare. Spectral.

Pe de altă parte, aşa numitul joc de sumă nenulă e acea relaţie în care ceea ce câştigă unul nu reprezintă neapărat pierderea celuilalt. La limită, există o situaţie numită joc win-win (câştig-câştig), în care toţi jucătorii câştigă, fără ca vreunul dintre ei să piardă. În termenii acestei teorii a jocului, spun eu că noi am încercat în repetate rânduri să propunem o soluţie de tip win-win. Adică o soluţie din care toate părţile să câştige....