Nu l-am cunoscut pe Saporo. Îl ştiam din vedere şi din poveştile care i-au luat-o mereu înainte, precum un buzdugan din poveştile cu zmei…

Ştiam că a avut la un moment dat o pereche de porumbei voiajori care ţineau foarte mult la el şi că nişte francezi au vrut să-i cumpere, iar el s-a împotrivit cât a putut, tot încercând să le explice că erau porumbei voiajori şi că e posibil să nu stea locului… Dar francezii au insistat să-i cumpere şi au plecat cu ei în colivie spre Paris. Şi după vreo trei zile – ce să vezi?! Porumbeii lui Saporo – „cioc-cioc” în geamul sufrageriei lui din Bistriţa…! Ca să nu se facă de râs în faţa francezilor, le-a tăiat aripile şi i-a trimis pachet înapoi în Paris. Şi după vreo şase luni – ce să vezi…?! „Cioc-cioc” în uşa de la intrare. Când să deschidă uşa – porumbeii…! Veniseră proştii pe jos de la Paris şi uite aşaaaa nişte vânătăi aveau la picioare…! 

Auzisem că s-a dus odată la pescuit pe un lac (să fi fost oare Colibiţa?) şi că a reuşit să prindă o ştiucă uite atââât de lungă. Şi pe drum înapoi, cu motocicleta, s-a gândit s-o fixeze cumva pe ţeava de eşapament… Şi a fost suficient s-o întoarcă de câteva ori de pe-o parte pe alta, că până la Bistriţa ştiuca era deja gata friptă – numa’ bună de mâncat! Şi s-a lins pe degete – nu alta – căci a fost o ştiucă foarte, foarte gustoasă. Poate cea mai gustoasă dintre toate!

Tot la pescuit, odată, a rămas Saporo fără plumb la undiţă şi s-a gândit că n-o fi foc dacă va folosi o piuliţă de 20. Zis şi făcut: a legat piuliţa de nailon şi când s-o arunce, fraaate, piuliţa numa’ nu se mai oprea… A trecut nebuna dincolo de lac şi nu s-a mai oprit decât în prima casă de pe malul celălalt şi toate ţiglele de pe casa aia le-a răscolit, mai să le dea jos! De i s-a făcut ruşine lui Saporo de bieţii oameni şi n-a mai ştiut cum să le ceară scuze…

¤¤¤

O altă emoţionantă poveste despre Saporo este relatată de Adrian Linca:

„Băi, șpurule… Dă-mi și mie un pic bicicleta ta. Ți-o aduc înapoi într-o oră, pe cuvântul meu… A fost prima dată în viață când am simțit că-mi îngheață sângele în mine. Aveam vreo 10 ani și mă plimbam cu bicicleta prin parc. Un Pegas roșu, cu care mergea și tata la serviciu, cam al doilea lucru valoros din casă, după Dacie. Îl cumpărase cu pile, printr-un vecin care lucra la Direcția Comercială. Îl căram la etajul 3, de câteva ori pe zi, și-l țineam după ușa de la intrare, care se mai deschidea doar pe jumătate din cauza lui. Făcea parte din familie, sau cel puțin așa simțeam eu, în vremuri în care o astfel de bicicletă, plus o minge de 35 de lei, însemnau cât 10 laptopuri, telefoane și tablete la un loc.

Pegasul ăsta mi-l ceruse Saporo, lângă foișorul din parc...

Saporo, golanul. Era o legendă vie și fiecare avea câte-o poveste despre el. N-am înțeles niciodată de ce inspira teamă, fiindcă cea mai mare golăneală a lui era că mânca sâmburi în loja 6 de la 23 August și milițienii îi puneau poza la intrare, cu „Așa NU” deasupra. Altă „fărădelege” nu știu să fi făcut.

Însă fața, hainele și atitudinea lui nu erau din epoca aia și cred că asta ne speria îngrozitor pe toți, mai ales pe comuniștii înrăiți. N-avea nimic din epoca de aur, de la înfățișare și până la vorbe. Se dădea cu role pe vremea în care habar n-aveam ce-s alea, avea blugi și adidași de care vedeam doar în Neckermann, și asculta hard rock și heavy metal, sunete de contrabandă pe-atunci.

Concertele cu Iris nu-ncepeau până nu urca Saporo între rockerii lui și, de sus, îi făcea un semn lui Minculescu, parcă acum îl văd.

Ce mai, era un mare personaj Saporo. Și nu-ndrăznesc să vă povestesc despre gagici, că nici azi nu-nțeleg cum dracu avea așa icoane lângă el.

I-am dat bicicleta, ce puteam să fac. M-am așezat în fund pe scările casei de cultură și-am început să plâng. Eram sută la sută convins că n-o să se mai întoarcă. Dar a venit după o vreme. Mi-a mulțumit și mi-a dat o gumă spearmint. M-a lăsat cu ghidonul în mână și cu gura căscată.

Ani de zile m-am lăudat cu povestea asta la bloc, de parcă Saporo îmi devenise prieten…”

Dacă aveţi şi voi poveşti cu sau despre Saporo – ce-ar fi să le postaţi mai jos – în locul comentariilor sau să ni le trimiteţi pe adresa redactia@bistriteanul.ro…? Ce-ar fi să încercăm să conturăm împreună măcar o fărâmă din personalitatea şi farmecul acestui personaj spectaculos…?

Pentru că merită şi merităm. Pentru că legendele nu mor… ele se povestesc şi se transmit mai departe celor care, din diferite motive, nu le-au mai apucat.

Mai bine mai târziu decât niciodată…