Preoţii primesc dintr-ale celorlalţi, pentru că nu se ocupă numai cu slujirea lui Dunmnezeu, cu rugăciunea pentru ei înşişi, ci şi cu slujirea slujbelor datorate de toţi Domnului, aducându-le oamenilor ajutorul lui Dumnezeu în truda zilnică pentru procurarea celor de trebuinţă. Dumnezeu e, deci, partea preoţilor, pentru că El e Cel Căruia Îi slujesc în exclusivitate. Dar, având pe Dumnezeu ca parte duhovnicească, preotul va primi cele necesare de la Domnul prin darurile de la enoriaşii răsplătiţi din mila Celui de Sus, în urma rugăciunilor închinate Lui cu ajutorul Bisericii.

Cei ce voiesc să-I slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi care nesocotesc că trebuie să-L urmeze, e necesar să se înstrăineze de cele pământeşti şi să şi-L facă numai pe El parte. Abţinerea de la politica de partid este un imperativ ortodox, chiar dacă el nu a fost respectat întotdeauna, la noi şi pretutindenea. Disciplina Bisericii, ca şi cea a Armatei, e de natură aparte.

Clericul nu mai este un cetăţean: el aparţine, mai întâi, lui Hristos căruia i s-a oferit necondiţionat şi Bisericii sale, şi numai în subsidiar Cetăţii, pe care o slujesc tot prin Hristos. Făcând intrarea în politică, se face logodna, implicit, cu ideologia unui partid (care, poate, de prea multe ori a fost împotriva predării Religiei în şcoli) şi care, de prea multe ori, sunt pentru necreştinarea oştirii.

Sub presiunea lumii moderne, din conducători sufleteşti, există tendinţa de a-i face pe preoţi lideri politici sau activişti sociali. Aşa ceva nu se poate în cadrele Ortodoxiei, unde duhul trebuie să primeze, iar grija pentru omul lăuntric să fie pe prim plan.

Credinciosul trebuie să înţeleagă, mai mult, trebuie să simtă că preotul este altceva decât un om simplu ca şi el. Reverenda sau odăjdiile nu-l singularizează întâmplător, îmbrăcămintea sa hieratică ne reaminteşte, simbolic, că puterea lui emană, nu de la oameni, ci de la Creator.

De multe ori fiecare slujitor şi-a pus întrebarea: cum îl mărturisim pe Hristos şi care-i calea cea mai sigură de a-L urma? Răspunsul ni-l dă Sf. Apostol Pavel: cu inima spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom., 10.10). Nu ajunge, aşadar, credinţa lăuntrică, fie ea oricât de înflăcărată şi de sinceră. Nu ajunge. Ea trebuie mărturisită cu gura, cu glas tare şi înalt în faţa oamenilor.

Credinţa nu este numai o relaţie între Dumnezeu şi credincios, este o relaţie între om, Dumnezeu şi lume. La nevoie, credinţa se cere mărturisită în faţa lumii. Nu există declaraţie de formă. În lumea noastră fenomenală, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond. Se cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe goale şi neroade. Pe Hristos nu-L putem păcăli.

Cu El nu ne putem juca „de-a v-aţi ascunselea” şi „uite popa, nu e popa” (din zicerile părintelui Nicolae de la Rohia). Nu ne putem lepăda, de formă, de Hristos. Ne-am găsit pe cine să-L ducem cu vorba şi să-L păcălim.

Alexandru DĂRĂBAN