15 martie, orele 19:00, tot la Centrul cultural Dacia. Am ajuns pe la 18:30 și... nu era nimic! Le-am întrebat pe simpaticele fete de la administrație dacă are loc spectacolul. Da, mi s-a spus. Nu tu muzică, nu tu corp de balet, nu tu... nimic. Doru Octavian Dumitru – celebrul DOD, cunoscut și iubit de românii de pe trei continente, nu venise încă. S-a rearanjat un pic scena: câteva panouri de decor și o măsuță joasă, un scaun și un pet 1/2 de apă minerală...

Ce să cred? De știut, îl știam foarte bine, de la „Mărul de Aur”, din anii 80, ani de glorie ai festivalului de satiră și umor bistrițean. Nu termin bine gândul, cu îndoială în suflet, că iată, apare prietenul meu Sandu Câțcăuan, grozavul director de la Sindicate, autorul „Mărului”. Mă liniștește. Totul va decurge normal. Și chiar așa se înâmplă.

Apare Doru, dragul de el, tot în trening și cu hanoracul „de orice vreme”, iar pe spate, ținut cu un deget, umerașul cu costumul de scenă, în cealaltă mână cu o pungă cu pantofi. Mă bucur, ne bucurăm scurt de revedere. Îi spun că voi filma, fotografia și scrie în Bistrițeanul.ro despre eveniment. Acceptă.

Se arată mulțumit, în același timp preocupat de scenă și sală. Îi place... Nu. Vrea cortina să rămână închisă. În avanscenă lasă măsuța, fără scaun!, apa minerală și un microfon. Cere, la pupitrul tehnic un intro puternic orchestral din AC/DC – Thunderstruck, volum mediu la microfon, asta ca sonorizare, fără multe fasoane.

Dispare, singur, în culise. Lumea în sală vine, vine. Sandu, ușor îngrijorat, îmi spune că nu s-a făcut suficientă publicitate în oraș. Îl liniștesc. Doru are și în Bistrița mulți fani. Cu siguranță vor veni! Și așa s-a și întâmplat. La ora 19:00 sala era aproape plină. La 19:15 s-a dat drumul la intro, puternic în boxe.

Cortina a fluturat ca și când cineva din spate căuta grăbit mijlocul scenei. S-a deschis cu greu și în față a năvălit Doru într-o superbă ținută de scenă: cămașă albă, cravată roșie, sacou roșu și pantaloni de culoare închisă, pantofi de lac. Pe față cu zâmbetul acela bonom de copil – eu îi zic „lună plină” - care face șotii și apoi râde de el și de audiență! Imaginați-vă că am stat două ore, făcând cu greu față filmării, nereușind decât parțial să mă opresc din râs. De aceea vă rog să mă scuzați dacă unele cadre din videoclip sunt mișcate.

A fost monumental ce a putut să „țeasă” pe istorica canava a coexistenței dintre Bărbat și Femeie. Niciun cuvânt despre actualitatea politică, economică, socială de afară. Eram toți, inclusiv el, copii de 6 ani, aflați la o terapie excepțională a tuturor depresiilor, a alungării gândurilor negre, a vindecării progresive prin RÂS! Nu animalul din pădure ci cel din noi! Scos la lumină de tot ceea ce făcea Doru pe scenă. A fost o descătușare și o bucurie că existăm. Așa, viața poate fi cu adevărat frumoasă!

Despre artist, ce să vă spun? Era grozav și în anii 80, dar acum, maturitatea își spune cuvântul. Este, cum să mă exprim - ca să mă fac mai bine înțeles? – este Buster Keaton, Charlie Chaplin, Mister Bean, sau Louis de Funès, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Dem Rădulescu etc. la un loc, în ceea ce s-ar putea numi „one man show”, „omul-spectacol”, „omul-orchestră”.

E mult mai mult decât ceea ce tinerii definesc azi ca fiind „stand-up comedy”... Nu poate fi comparat cu cineva anume și nici nu cred că are egal! Păcat că reîntâlnirile cu el sunt atât de rare! Am făcut mai multe poze, tocmai pentru a sublinia ideea de unitate: mișcare scenică, gest, gesturi, mimică, mimici... (vezi foto de la final). Inflexiunile vocii sale, inconfundabile, le veți putea descifra din cele câteva videoclipuri atașate textului. Repet, îmi cer scuze pentru mișcarea camerei de filmare... râsul a fost de vină. Promit că la viitoarea întâlnire voi filma de pe un trepied. Filmulețele rezultate le-am denumit după cum mi s-a părut mie mai sugestiv și mai ușor de identificat... Vă las câteva momente să priviți în tihnă imaginile de mai jos. Sper să vă deconectați!

„Femeia și alegerea”

„Alegerea bărbatului”

„Bărbatul e preș!”

„Mamă-sa!”

 „Avem probleme!”

După două ore bune – nu știu când au trecut! - mă durea burta de atâta râs, am ajuns și la final. La toți ne-a părut rău că s-a terminat, Doru a încheiat tot optimist, după cum îl știam și, sincer, mă așteptam: „Râdeți! Râdeți! Râdeți și Iubiți-vă !”

Ne-am despărțit, păstrând în minte bucuria revederii, dar și cu promisiunea fermă că va reveni la Bistrița pentru un spectacol mai amplu, la Sala Polivalentă, cu Noua Orchestră Simfonică Transilvană, cântând, de pildă „Anotimpurile” lui Vivaldi și avându-l la „pupitru”pe el, pe genialul DOD – Doru Octavian Dumitru... cum a făcut cu Filarmonica din Botoșani. E o propunere pe care o fac domnului director Gavril Țărmure. Acolo s-a râs trei zile, după spectacol. Oare la noi cât se va râde?

Mircea Seleușan