Acum suma poate părea mică, însă în urmă cu o sută de ani era o mică avere. De altfel și steagul este unul extrem de prețios. Cusut dintr-o mătase specială, cu o stemă regală brodată cu fir de aur, steagul a fost comandat de 13 familii din Șieu, plecate în Statele Unite înainte de izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918).

După ce au aflat de Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, românii din Șieu plecați peste ocean au pus mână de la mână, iar steagul a fost comandat special în cinstea Marii Uniri și trimis în țară pentru mica biserică din localitatea natală a localnicilor plecați peste hotare.

Minunatul steag a stat pe mare vreme de un an de zile, iar după ce a ajuns acasă, în biserica din Șieu, nu a avut parte de o soartă ușoară. Timp de 20 de ani a fost purtat cu mândrie la toate ceremoniile din sat, iar apoi, a stat ascuns sub podelele altarului vreme de 50 de ani...

Ioan Gherman, unul dintre angajații Bisericii din Șieu, este cel care are mare grijă de steagul extrem de prețios care atârnă lângă altar, mândru și el de faptul că și rudele sale aflate în America au contribuit la realizarea steagului. „A ajuns greu în sat... Și în America se ajungea foarte greu la vremea respectivă. Fratele bunicului meu a reușit să plece din sat și să ajungă în America. Acolo s-a născut și mătușa mea, însă după trei ani petrecuți în Statele Unite s-au întors acasă, cu banii, și-au cumpărat terenuri în sat. Ne-a povestit că nu i-a fost deloc ușor să ajungă în Statele Unite... A plecat din România, a ajuns cumva în Franța și, de acolo, a făcut trei luni de zile cu vaporul până în Statele Unite”.

După ce a ajuns într-un final în sat, prețiosul steag a fost, vreme de 20 de ani, mândria românilor din Șieu.

„În Cartea de Aur a Bisericii există scrisă o parte din istoria steagului. El a fost sfințit pe 26 septembrie 1920 și folosit la toate ceremoniile. Toată lumea venea să îl admire. Și când erau serbări patriotice sau ceremoniale religioase îl scoteau și ieșeau în țarină, cum se iese la noi, de Rusalii și de Bobotează, să se sfințească apele și pământul. Preotul ieșea cu toți credincioșii din biserică la apă, la sfințire sau la sfințirea holdelor și atunci, se ducea drapelul, de stegar, peste tot”, povestește preotul, Aurel Macarie, și rudele lui fiind pe lista celor care au contribuit la realizarea drapelului.

După ce steagul a fost sfințit, pe 26 septembrie 1920, a fost dat în grija unui stegar, în Cartea de Aur a Bisericii scriind că după sfințire mai multe familii din sat au donat bani pentru întreținerea acestuia și s-a ales și stegarul.

„Drapelul a fost dat în grija tânărului de bună speranță, Simion Șuteu, care a donat și el 500 de lei. Nu putea oricine să poarte acest steag. Unul dintre bătrânii care a purtat steagul cândva mi-a povestit că avea un fel de suport, cu o diagonală peste umeri și un brâu ca să-l poată ține pentru că era foarte greu. Cât a fost cu stema regală era foarte foarte greu și era obositor să-l țină cineva în mână permanent. Aveau acest suport care îi ajuta să-l susțină. Era mândru cine reușea să îl poarte la toată ceremonia”, mai povestește preotul Aurel Macarie.

Drapelul românesc, unul ca niciun altul, din mătase, cu fir de aur și comandat pentru ei special din America le dădea românilor din sat o mândrie și o onoare deosebită care însă nu era văzută cu ochi buni de cele 50 de familii de maghiari din sat.

„În sat am avut mulți șași și unguri. Exista și un grof ungar, iar familiile de români lucrau la grajdurile grofului. Ungurii nu veneau cu ochi buni mândria românilor de a avea acest steag, cu stema regală cusută cu fir de aur pe el. Când a venit ocupația maghiară, după dictatul de la Viena din 1940, când s-a lipit Ardealul de Nord la Ungaria, ungurii căutau drapelul românilor să îl distrugă. Românii l-au ascuns în biserica veche, în fața altarului, sub dușumele. A fost băgat într-o cutie metalică și acolo a fost ascuns”, povestește preotul.

Sătenii povestec că maghiarii au venit și l-au căutat cu jandarmii peste tot. „Știau că există acest steag, au venit și l-au căutat în biserică, dar nu și-au putut da seama că este ascuns sub podele”, povestește și Ioan Gherman.

După ce românii au scăpat de ocupația maghiară, patru ani mai târziu, în 1944, steagul a fost scos din nou, însă nu a putut fi folosit prea mult pentru că s-a instaurat regimul comunist care nici el nu vedea cu ochi buni steagul cu stema regală. Așa că prețiosul steag s-a întors sub podelele vechii biserici din sat unde a stat alți 45 de ani.

Locul în care a fost ascuns steagul a fost cel mai bine păstrat secret din comunitate și comuniștii căutându-l o bună bucată de timp să îl distrugă pentru că avea stema regală pe el.

Nimeni nu a reușit să dea de urma lui, locul fiind știut numai de preotul care slujea la acea vreme în biserica veche din sat și de unul-doi angajați ai Bisericii.

Între timp românii din Șieu au cumpărat biserica săsească din centrul satului și s-au mutat, iar steagul a rămas în ascunzătoarea lui până în 1990. „În anul 1990, de Bobotează, drapelul a fost scos din ascunzătoare de preotul de atunci și arătat din nou lumii”, mai spune Ioan Gherman.

„După ce steagul a fost scos din ascunzătoare, după 1989, nu mai avea stema regală pe el. Nu se știe cine a luat-o, era cusută cu fir de aur și era foarte foarte grea”, mai povestește preotul Aurel Macarie.

Din ianuarie 1990, steagul se află așezat la loc de cinste în noua biserică din Șieu, biserică păzită cu strășnicie de două tunuri donate în urmă cu șapte ani de un fiu al satului.

Lângă Biserică, autoritățile au amenajat un monument al eroilor din sat care și-au pierdut viața în cele două războaie. Pentru acest loc un fiu al satului a donat comunității, în urmă cu șapte ani, două tunuri cumpărate de la Brașov.

Despre istoria steagului din Șieu a aflat multă lume, an de an vin sute de oameni să îl admire, chiar dacă nu este în cea mai bună stare.

Preotul Macarie se apropie de pensie și și-ar dori ca înainte să se retragă să găsească pe cineva care poate să restaureze prețiostul steag, asupra căruia timpul, dar și condițiile improprii în care a fost ținut și-au pus amprenta.

„Este dintr-o mătase specială, cum nu există pe la noi. Am făcut numeroase apeluri și am rugat multă lume să ne îndrume spre cineva care ne-ar putea ajuta să îl restaurăm, dar nu am găsit pe nimeni deocamdată. Mai căutăm”, mai spune preotul.