Nu spun asta pentru mediere, probabil că cei în cauză nici nu vor afla și nu vor citi ce scriu pentru că personal nu îi cunosc și nu mă cunosc decît din singura situație cînd am avut ocazia să-i întâlnesc. A fost această situație când, pentru mine, rămâne ca o lecție de viață. 

Săptămâna trecută mă prezint la biroul de asistență socială de pe Strada Dornei din cadrul Primăriei, birou care se ocupă cu anchetele sociale pentru persoanele cu diazibilitati, să duc o decizie care trebuia depusă la dosarul mamei. Intru în birou, salut doamnele respective și mă îndrept spre biroul doamnei căreia trebuia să îi predau actul. Doamna drăguță (atunci nici numele nu i-l cunoșteam, o știam doar pentru că dînsa a făcut ancheta la domiciliu) mă întreabă cu o voce drăguță cum se mai simte mama mea. Răspund că puțin mai bine, unele din problemele cele mai grave s-au ameliorat, rămânând unele care nu mai pot fi recuperate - și anume problema deplasării pentru care am întrebat dacă mă pot sfătui de unde să încep ca să pot să rezolv problema unui scaun cu rotile la un preț mai avantajos, având pensiile mici, atât eu, cât și mama.

Doamna îmi explică foarte frumos magazinele de unde aș putea cumpăra sau închiria. Multumesc și ies cu gîndul că în cel mai scurt timp voi încerca să rezolv situația, până se încălzește timpul să pot să o scot pe mama la o plimbare pe afară. Au trecut câteva zile de la acea dată, când primesc un telefon de la biroul respectiv (datele mele fiind în dosarul mamei) și sunt chemată până acolo spunându-mi-se că se rezolvă cu scaunul cu rotile.

Desigur, am mers într-un suflet și ajunsă acolo mi se spune că pot să merg la localul PLAN B și să spun cine sunt că imi vor da scaunul. Întreb cât mă va costa și cu stupoare mi se spune că absolut nimic, este o donație pe care, în momentul când nu voi mai avea nevoie, să o donez mai departe.

Mi s-a părut cu adevărat incredibil cum aceste doamne pe care nu le cunoșteam s-au gîndit la noi (la mama și la mine) și la fel și cel ce dona acest scaun când ar fi putut să îl vândă. Mulțumind pentru gestul lor frumos, m-am prezentat la bar și la o tânară ce se afla la bar i-am spus cine sunt, și amabilă, m-a condus în spatele barului de unde mi-a dat scaunul. Eu, neîncrezatoare, am mai întrebat o dată dacă nu trebuie să plătesc repetându-mi-se acel răspuns „NU, e gratis, să vă fie de folos”.

Am rămas plăcut surprinsă de aceste gesturi în aceste vremuri când mereu se vorbește și faptic mereu întâlnești oameni ursuzi, indiferenți, incompetenți care nu îți acordă nicio șansă, oameni care mereu așteaptă ceva ca să îți rezolve o cauză. Dar uite că totuși, pot spune cu mâna pe inimă că încă mai sunt și oameni cu suflet mare, oameni care ajută din suflet chiar de nu ești o „pilă”, ei își fac cu bună credință datoria și chiar mai mult.

De ce am scris toate acestea? Nu neapărat să fac reclamă, de dragul să ridic în slăvi pe cineva, ci pur și simplu să arăt că noi, românii, mai avem și oameni minunați în jurul nostru, că citind aceste câteva cuvinte reale scrise neîndemnatic de mine, poate se vor mai găsi și alții să fie la fel de minunați.

Să vă mai spun cum apare bucuria pe chipul unui om ce primește un ajutor venit la momentul potrivit. Nu am cuvinte să redau bucuria mamei când a văzut scaunul și i-am zis că l-am primit cadou pentru ea, să o pot scoate la plimbare. Lacrimile parcă nu se mai terminau, ea fiind mereu învățată să aibă de toate doar prin munca ei, fără să primească gratis ceva.

Ulterior, am încercat să aflu cine sunt acești oameni minunați și cu mult drag le mulțumesc din suflet și pe această cale doamnei ce a efectuat ancheta, NARCISA DUDA, doamnei care, auzind discuția și aflând de disponibilitatea scaunului, a contactat donatorul, doamna ALINA DĂNILĂ și donatorului GABY MOLDOVAN, căreia îi mulțumesc din tot sufletul și o asigur că în momentul când nu voi mai avea nevoie, gestul va fi repetat pentru o persoană în nevoi.

Mulțumesc mult, oameni minunați și să dea Dumnezeu să fie cât mai mulți ca voi - în locurile potrivite!

Adolfina Popovici