Prăznuit în fiecare an pe 23 aprilie, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință este unul dintre cei mai importanți și iubiți sfinți ai poporului român fiind cunoscut, în tradiția populară și ca Sân-George sau Sângeorz – patronul naturii înverzite, al vegetației, al vitelor și al oilor.

În unele zone, în ziua de Sfântul Gheorghe, bărbații își împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților, ferestrele, ușile și grajdurile dar și mormintele neamurilor, pentru a le feri de forte malefice. Aceste ramuri se păstrau ca leacuri împotriva diverselor boli și se dădeau hrană animalelor pentru a le feri de duhurile rele.

În Bucovina, Maramureș și Ardeal se mai practică, pe alocuri, Focul Viu – aprins de flăcăi, în gospodăriile din sat sau pe pășuni. Ca să-l aprindă, ei nu aveau voie să folosească deloc chibrituri, ci doar lemn și iască iar când fumul începea să se ridice, oamenii îl direcționau către animale pentru a le apăra de strigoi și a le feri de boli. Apoi, tinerii si copiii săreau peste foc pentru a fi feriți de rele și necazuri peste an.

Tot de Sfântul Gheorghe, feciorii pleacă să caute Iarba fiarelor – planta miraculoasă care deschide orice lacăt. În ajun, flăcăii puneau într-o dumbravă, într-un loc ascuns, o găleata cu apă. Apoi, la răsăritul soarelui, în ziua de Sfântul Gheorghe, se repezeau la găleată pentru a-i „citi” mesajul: dacă în găleată găseau iarbă verde, era semn că flăcăul se va însura curând cu fata care îi era dragă. Dacă găsea pământ, era semn rău: se credea că feciorul va muri curând.

Fetele, în schimb, de Sfântul Gheorghe mergeau în pădure pentru a aduna mătrăgună, pe care o atârnau sub streașină pentru a avea pețitori bogați...

Sursa: realitatea.net