La Ardan se spune că, între Crăciun şi Anul Nou, femeile nu trebuie să împungă cu acul, ca să nu intre lupul între oi şi că nu e bine să speli sau să faci leşie – până nu se sfinţesc apele de Bobotează. Că nu se toarce, căci fetele din casă nu se vor mai putea mărita un an întreg. Că nu se cârpeşte, căci vitele ar putea rămâne sterpe.

În satele din amontele Văii Ţibleşului – femeile nu aveau ce căuta în vizită – nici în ajun, nici în prima zi de An Nou, căci se considera că femeia aduce doar sărăcie la casa omului. Dacă vreuna nu ştia sau uita de interdicţia aceasta – unul dintre bărbaţii casei trebuia să iasă şi s-o alunge „ca pe-o lepădătură”, de preferinţă chiar să arunce după ea cu jar din sobă…

Pentru noroc la vite în noul an, pentru prinderea roiurilor de albine din vara ce va veni – în ajun de An Nou nu e bine să dai din casă lapte sau miere, căci îţi înstrăinezi norocul – iar la Dobricel, pe masa de Anul Nou nu se pun bucate de pasăre (care scurmă, dând cu picioarele înapoi, ceea ce ar readuce trecutul cel rău în noul an), ci doar bucate de porc – care scurmă cu râtul tot înainte.

Din toate aceste tradiţii admirabil descrise în volumul „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului” (autori Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian) unele s-au păstrat până în ziua de azi – locuitorii contemporani ai judeţului înţelegând astfel să ducă mai departe tradiţia strămoşească. În plus, locuitorii de azi iau în calcul şi câteva superstiţii moderne, precum acelea că astăzi, în ultima zi a anului – nu ai voie să plângi, să strănuți, să spargi pahare, să foloseşti foarfeca. Toate sunt semne clare că ghinionul te va urmări tot anul viitor!

Nu aveți voie să ţineți în casă, la vedere, înainte de 1 ianuarie, calendare ale anului următor. Și acesta este un semn rău, iar dacă nu aveţi de mers nicăieri şi stați pur şi simplu în casă – trebuie să purtați haine noi asortate neapărat cu ceva roşu, anti-deochi.

Dacă cerul este senin de Revelion, se spune că anul viitor va fi extrem de bun, în schimb dacă este ger şi zăpadă sclipitoare pe străzi – începe un an prosper, cu multe nunţi. Tot prosperitate se anunţă şi dacă vântul bate dinspre sud în noaptea dintre ani. Vântul din nord, în schimb, aduce vreme rea, cel de la răsărit „promite” foamete şi calamităţi, în timp ce vântul dinspre vest e semn de spor la lapte şi peşte, dar vesteşte şi moartea unei persoane importante.

Dacă vântul se încăpățânează să nu sufle deloc, ne putem aștepta la bucurii şi succese pe toate planurile.

Nu trebuie să vă lipsească azi crenguțele de vâsc, frumos și cochet amplasate deasupra ușii camerei în care se află masa plină cu bucatele de Revelion. Tradiția spune că vâscul este aducător de noroc, spor în casă și sănătate pentru locuitorii casei, și tot vâscul este cel care atrage îngerii și pune bolile pe fugă.

În noaptea de Anul Nou, la Maieru se ghicea viitorul cu ajutorul lemnelor „răzimate”, o metodă pe care Ion Barna o descrie astfel: „În seara de Anul Nou se iau atâtea bucăţele de lemne câte persoane sunt în familie, se numeşte fiecare lemn pe numele membrului de familie şi se reazămă în târnaţ, într-un loc mai ascuns, în sus şi-n jos de perete. A doua zi dimineaţă, care va fi căzut – e semn că acela, în cursul anului, va muri”, precizează cercetătorul.

Tot în ajunul Anului Nou, o practică divinatorie foarte răspândită (în mai toate satele din zona Năsăud-Rodna, dar şi în alte părţi) era „calendarul de ceapă”. Ţăranii obişnuiau să desfacă douăsprezece coji de ceapă care se umpleau cu sare şi se atribuia fiecăreia, în ordine cronologică, una din cele 12 luni ale anului. Cojile se puneau în seara Anului Nou pe un ştergar nou – pe masă, sau la fereastră, iar dimineaţa se verifica gradul de umiditate al fiecărei coji de ceapă. Coaja în care se observa sarea topită „cu picuri de apă” atesta faptul că luna respectivă va fi una ploioasă, iar cea în care rămânea sarea aproape uscată arăta că acea lună va fi secetoasă.

O străveche credinţă mai spune că există câteva animale cu puteri misterioase de a ghici viitorul: mai ales în noaptea de Anul Nou, fetele din Târlişua, Sita sau Agrieş nu uitau să facă o vizită pe la coteţul porcului din ogradă – „conversând” cu animalul şi punându-i o întrebare esenţială: „Hui tim! Mărita-m-oi în iest timp?”. Dacă porcul „murguia” ceva, fata avea speranţe la măritiş, iar dacă nu – nu, cel puţin în anul care urma. „Meream la coteţ la porci şi dam cu piciorul în uşa coteţului şi zâceam: Hui, în aiest an! Dacă porcul făcea gălăgie, era nădejde de măritat în acel an. Dacă nu – la anu”, povesteşte Anica Şerban din Sita.

Chiar dacă nu confirma de fiecare dată aşteptările fetei, porcul îşi dădea cu părerea în legătură cu alte relaţii maritale din sat: fata lua mai multe fire din părul porcului şi le atribuia câte unui flăcău sau fete din sat, după care le punea pe vatra fierbinte: dacă firele se „înciurluiau” laolaltă - cei doi urmau să se căsătorească. Dacă fierbinţeala le despărţea, căsătoria nu avea nicio şansă să se producă.

Şi la Dumitriţa fetele mergeau la coteţ rostind cam aceleaşi cuvinte („Hu! În esta an!”), socotind apoi de câte ori făcea porcul „Hu!”, pentu a afla în câţi ani se vor mărita.

Pe Valea Ţibleşului, doar la Târlişua – fetele ieşeau la miezul nopţii afară, la un gard de nuiele, legate la ochi cu o basma şi numărau parii din gard de la 9 la 1. Parul care se nimerea să fie numărul 1 era legat de fată cu un fir roşu, pentru a-l recunoaşte în următoarea dimineaţă, în dimineaţa Anului Nou, când fetele ieşeau să vadă ce au ales: dacă parul era înalt şi drept, se considera că la fel le va fi şi ursitul, dacă nu – însemna că viitorul soţ va fi scund şi strâmb ca parul ales.

Tot în noaptea de Anul Nou fata care voia să-şi cunoască viitorul lua un fir de busuioc sfinţit la biserică şi se ducea cu el la vale. Busuiocul era legat cu ceva ca să nu-l ducă apa, iar dimineaţa era controlat: dacă în busuioc erau prinse ine de gheaţă sau alte gozuri, asta însemna că în viitor fata va fi „găzdacă” şi se va mărita cu un flăcău bogat.

La Maieru, grupuri de fete de măritat obişnuiau să urce, în noaptea Anului Nou, pe Pod, pe Haj, pe Boboşa sau Tutuleasa – astfel ca, la miezul nopţii, să bată între ele două talgere, iniţial din lemn de tisa, şi apoi să urmărească şi să comenteze, cu umor, direcţia ecourilor şi posibilul viitor ursit. Etnologul Ion Barna consemnează că practica aceasta era „coordonată” de o femeie mai în vârstă, care se pricepea să interpreteze cum se cuvine sunetul talgerelor şi care rostea chiar şi un descântec adresat Sfântului Vasile: „Talgere bat / Sântvăsâi vărgat / Dă-mi, Doamne, bărbat / Şi cuminte şi bogat! / Dă-mi-l iute şi degrabă / Ca să-mi fie lumea dragă!” În final, fetele pleacă acasă – una mai supărată, alta mai veselă. Se supărau atunci când sunetul mergea către alt sat – căci erau convinse că se vor mărita departe de casă şi de mamă, într-un sat străin. Dacă, înainte de a bate talgerele, se auzea vreun câine lătrând – fetele se puteau întoarce acasă, căci era semn că anul acela nu se vor mărita – mai consemnează Ion Barna în Arhiva de folclor din Cluj-Napoca.

Dacii îşi celebrau Anul Nou toamna, foarte probabil în jurul datei de 30 noiembrie. În perioada provinciei Dacia Felix, noile autorităţi romane au înlăturat vechea sărbătoare şi au impus Anul Nou concomitent cu solstiţiul de iarnă. Lunga perioadă de nesiguranţă politică şi economic-administrativă din timpul marilor migraţii ale mileniului I a făcut ca Anul Nou să fie sărbătorit primăvara, la echinocţiu, de către agricultori, în timp ce păstorii îl sărbătoreau de Sfântul Gheorghe, în 23 aprilie.

În perioada medievală românească – Biserica şi cancelariile domneşti celebrau Anul Nou pe 1 septembrie, însă acest fapt nu a fost asimilat în plan psihologic de către poporul „de jos”. O vreme Biserica a susţinut chiar ca dată de celebrare a Noului An – marele praznic al Paştilor – însă nici aceasta nu s-a dovedit o dată „funcţională”, din cauza rădăcinilor sale în calendarul lunar, deja depăşit, astfel încât celebrarea Reînvierii Domnului a devenit dată fluctuantă în noul calendar solar.

În cele din urmă, momentul de cumpănă şi renovare a ciclului temporal s-a fixat – în întreaga lume de tradiţie greco-romană – asupra datei de 1 ianuarie.

La români revenirea s-a făcut treptat, începând din secolul al XVI-lea, iar în plan ritual s-a ajuns la o formulă echilibrată, caleidoscopică, care absoarbe parţial atât tradiţia anului agrar, cât şi tradiţia anului pastoral – ba chiar şi un reper cultural creştin: faptul că pe 1 ianuarie 379 a murit, la doar 50 de ani, Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre ctitorii Bisericii creştine timpurii…

Sursa: „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”, de Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian

FOTO: Arhivă