26 octombrie. L-am întâlnit prima dată într-o căsuță în construcții din Livezile.

Încă de la început, mama lui Cristi, o femeie modestă care mi-a fost dragă din prima secundă, s-a scuzat că au noroi în curte și că ne vom murdări. Am intrat și am văzut doi băieți cam de aceeași vârstă care alergau prin casă. Mă așteptam să văd un copil în pat, să simt miros de om bolnav și în camera lui să fie un aer închis, amar… prevestitor. Nici vorbă. Cristi alerga prin casă după Marius, frățiorul lui. Nu mi-am dat seama care este copilul bolnav, așa că am întrebat-o pe Adriana, mama lui. 

De acolo a început totul. Operații la doar trei anișori, multă durere, frica de oameni și prea puțină speranță. Adriana a apelat la noi disperată, avea la dispoziție mai puțin de două săptămâni să strângă cei 4000 lei necesari pentru operația din 6 noiembrie.

4000 lei

Doar atât cerea mama disperată, de doar 4000 lei avea nevoie Cristi ca să primească șansa de a trăi, șansa de a bucura cu ochii lui albaștri căsuța din Livezile. Când mi-a spus că are nevoie de o mașinuță mi s-a rupt sufletul, căci aflasem cu câteva minute înainte ce nevoi are el de fapt. Am plecat din casa lui Cristi cu inima strânsă, căci nu știam dacă vom reuși sau nu să ajutăm familia să strângă banii.

27 octombrie, dimineața. Telefoanele sunau în redacție și speranța licărea de undeva de după un colțișor întunecat. Am sunat-o pe Adriana și i-am spus să se liniștească pentru că oamenii se interesează de situația ei și sunt șanse mari să o ajute. Ea plănuia deja să-și vândă căsuța. 

Apoi, „anonimul” nostru a intrat în birou. Nu am înțeles cine e și ce vrea, dar când a lăsat 4000 lei pe biroul meu și a început să mă întrebe despre situația lui Cristi nu știu dacă am reușit să îngaim fraze coerente. L-am asigurat doar că banii vor ajunge acolo unde trebuie și cât de repede am putut am pornit spre Livezile. 

Am intrat, am povestit puțin cu Cristi și i-am spus mamei că i-am adus o bucurie. Nu aveam nimic în mână în afară de geantă și nu înțelegea ce i-am adus. Fără să mai aștept, (cred că femeia aceea a așteptat, sperat și răbdat prea mult) i-am spus: „V-am adus 4000 lei pentru operația lui Cristi”. S-a îndepărtat de mine, s-a sprijinit de mobila din bucurie și a spus: „Nu știu dacă să plâng, să urlu sau să râd”. L-a luat pe Cristi în brațe și i-a spus: „Cristian, ai primit încă o șansă”. Am uitat de faptul că jurnalistul nu trebuie să se implice emoțional în subiecte, am uitat că noi trebuie să reflectăm lumea așa cum e ea, fără emoții, cu cât mai puțin subiectivism. Am uitat de tot și am luat-o în brațe. Am simțit cum plânge de ușurare și am simțit cât de mult a suferit, cum s-a rugat și cum rugăciunile i-au fost ascultate. Cristian nu înțelegea, însă tensiunea din casă probabil că a resimțit-o și el și mi-a spus: „Mulțumesc! Să mai vii pe la noi!”. I-am promis că mă întorc și asta am și făcut după câteva ore.

Doi tineri, membri PSD, au reușit să adune și ei 4000 lei pe care i-au dus personal lui Cristian. Adriana, mama lui, era deja șocată și nu mai realiza ce i se întâmplă. Cristian a acceptat rapid să facă o poză cu băieții, semn că simțea că suntem acolo să îl ajutăm. Am rugat-o să mă mai sune să îmi spună cum se simte Cristi, iar cuvintele ei din nou m-au șocat: „Te sun când iese Cristian din operație, pe tine te sun prima dată”. Cred că atât de multă durere, atât de mult chin, doar suflete nobile ca cele ale Adrianei au putut îndura, dar bucuria speranței a fost pe măsura tristeții și a disperării din ultimii doi ani.

Cred că fiecare dintre noi suntem făcuți din bucățele de suflet şi în drumul nostru tot mai lăsăm câte una. 

O părticică din sufletul meu a rămas la Cristi, un băiețel de 5 ani din Livezile, diagnosticat cu cancer cerebral. În 6 noiembrie este programat la cea de-a treia operație la Spitalul Militar din Cluj-Napoca, operație pe care părinții lui o vor plăti cu 4000 lei, bani pe care i-au adunat în mai puțin de 24 de ore.

Cristi, mulțumesc pentru lecție!

(Foto: Gigi Puica)