Cărarea până la casă e întreruptă de un pod instabil, pe care dacă păşeşti prea apăsat simţi cum începi să te clatini. În timp ce înaintezi îţi spui că totul pare normal. În grădina din dreapta e o capră care behăie, mai în faţă doi iezi care se joacă la umbra unui corcoduş şi o colivie cu doi papagali care nu se opresc din ciripit cât e ziua de lungă. Pare un peisaj de basm, un loc în care poţi să te recreezi după o zi lungă de muncă şi am fi ipocriţi să nu recunoaştem că ne dorim cu toţii aşa ceva.

Adevărata poveste începe când la intrarea în casă te întâmpină două fetiţe cu ochii trişti şi cu buzele vesele. De aici povestea capătă nuanţe de alb-negru. Elena şi Ionela, frumoase din cale-afară, au avut nefericita soartă de a se naşte într-o casă, care cândva s-ar putea să devină un punct de atracţie pentru turişti. Casa arată de parcă ar fi fost trecută prin două războaie şi câteva furtuni puternice. Tencuiala lipseşte în multe locuri, acoperişul are găuri mari şi e peticit cu tot felul de scânduri, iar podul este acoperit cu folie de plastic. Mucegaiul şi igrasia fac aerul greu de respirat, iar frigul care intră în timpul nopţii pe sub uşă şi pe la îmbinările geamurilor, le îmbolnăveşte pe fetiţe. Acestea au suferit de bronşită acută, iar acum respiră mai mult pe gură din cauza polipilor care nu le permit să respire şi pe nas.
Ioan şi Dina, părinţii fetiţelor, sunt împreună de 15 ani. Tatăl are 71 de ani, iar mama a împlinit de curând 39. De când a născut-o pe Elena, fetiţa cea mare care are 11 ani, Dina nu a reuşit să-şi mai găsească un loc de muncă stabil. A mai lucrat cu ziua pe la unu, altu’, dar de fiecare dată când voia să se angajeze, era refuzată politicos. După aproape 5 ani, în care lucrurile au mers înainte cu bune şi cu rele, femeia a rămas însărcinată cu Ionela, mezina familiei. Copila are acum 6 ani şi din toamnă va începe cursurile clasei zero.

„Ne întreţinem din pensia lu’ bărbatu-meu şi din alocaţia fetelor, 42 cu 42 puşi la un loc. Nu-s bani mulţi, dar facem să ne ajungă toată luna. Să nu aibă fetele probleme la şcoală şi totul să fie bine pentru ele”, spune Dina.

Condiţiile în care trăiește familia sunt greu de imaginat pentru anul 2014. Casa are două camere şi un hol în care este aşezat aragazul şi maşina de spălat. Într-o cameră se află câteva din puținele lucruri ale copilelor şi, păstrate cu sfințenie, jucăriile pe care le-au primit în pachetele de Crăciun ( de la cititorii Bistrițeanul.ro implicați în campania de sărbători). Camera nu poate fi însă locuită pentru că grinda care s-a desprins din tavan stă să cadă şi poate să rupă oricând jumătate din casă. Așa au ajuns să doarmă cu toţii într-o singură cameră pe care o folosesc ca dormitor şi bucătărie. De fiecare dată când afară plouă, apa se opreşte şi deasupra patului Elenei. „Când simt că plouă, iau repede o farfurie, o pun pe pat şi după aceea mă duc să dorm cu mama”, spune fetiţa, parcă deja prea obişnuită cu o asemenea situaţie.

Nu au apă la discreţie şi nici nu fac un duş fierbinte în fiecare dimineaţa. Singura toaletă pe care o au, e WC-ul din spatele casei, făcut din lemn, ca pe vremea bunicii. În loc de hârtie igienică folosesc ziarele de la Kaufland, iar de băi lungi cu spumă şi cine ştie ce alte arome sofisticate nici nu se pune problema. Au o chiuvetă în casă, iar atunci când vor să se spele încălzesc apa într-o oală pe sobă şi fetele se bălăcesc într-un lighean.

Au un singur bec în toată casa şi fetele nu apucă să se joace prea mult seara pentru că întunericul se lasă prea repede. Dacă şi-ar fi permis să plătească atâta energie electrică probabil că ar fi pus mai multe becuri, dar nici acest lucru nu ar fi fost posibil. Pentru că locuinţa este atât de deteriorată, iar şansele de precipitaţii sunt destul de mari, nu se ştie niciodată când s-ar putea produce un scurt circuit care să pună casa în flăcări. Riscul e prea mare, de aceea trăiesc cu puţin curent.

După ce fetele s-au mai obişnuit cu prezenţa mea, au început să-mi povestească cum se joacă în timpul zilei. „Ieri a fost ziua lu’ Ionela şi o vecină i-o adus un tort mare, maaare, cu ananas şi frişcă. Am mâncat vreo două bucătoaie din el... o mâncat şi mama şi tata, da’ Ionela nu ştiu câte bucăţi o mâncat... Ce bun o fost! Nu o mai rămas nimic din el”, povestea gesticulând Elena, de parcă n-ar mai fi mâncat niciodată tort. Poate mănâncă atât de rar încât îi uită gustul. Mâncarea primită de la diferite cantine din oraş lasă de multe ori de dorit, fie pentru că e prea puţină, fie pentru că e gătită de multe zile şi se dă la stricat.

Când le-am întrebat pe fete ce îşi doresc, s-au blocat pur şi simplu. Elena, care era foarte vorbăreaţă, nu a mai ştiut ce să răspundă şi a zis după câteva secunde bune că „orice”. Ionela, nu foarte povestitoare, dar mai tot timpul cu zâmbetul pe buze, a spus că „o păpuşă cu o rochiţă scurtă, roşie”. Elena a pus de-o parte fiecare bănuţ pe care i-l dădea mama ei după ce venea cu restul de la cumpărături şi a reuşit să strângă vreo doi lei. Cu cei doi lei i-a cumpărat Ionelei o carte de colorat cu cifre, din care îi citeşte în fiecare zi. „Ştiu că nu se zice cât o costat cadou’, dar no, doi lei oricum nu-i mult. Mă bucur că i-am luat-o, că aşa învaţă şi ea ceva până merge la şcoală”.

„Îmi doresc să avem o casă mai bună, să aibă fiecare fată cămăruţa ei, ca să-şi facă temele acolo, să se îmbrace şi să se dezbrace. Aş vrea să le fac duş în fiecare dimineaţă, m-aş trezi de la cinci jumate sau de la şase şi le-aş pregăti înainte să meargă la şcoală”, mărturiseşte cu emoţie în glas mama fetelor.

Aceste două fetiţe, Elena şi Ionela, şi-au început copilăria într-un mod sumbru, iar ele nu ştiu ce e acela curcubeu. Ele nu ştiu cum e să dormi într-o casă în care nu şuieră vântul sau într-un pat moale şi uscat. N-au aflat încă ce înseamnă un duş în fiecare zi, parfum şi haine curate. Sunt talentate şi frumoase, iar dacă destinul le-a fost nefast, nu înseamnă că au vreo vină. Sunt două suflete neajutorate şi nevinovate care trebuie să afle că viaţa oferă şanse mai bune celor care ştiu să viseze. Dacă punem mână de la mână, putem să le ridicăm acestor fetiţe nu doar o casă, ci un adevărat cămin. Sunt sigură că ne vor primi cu braţele deschise acolo şi ne vor arăta ce casă mare „le-o făcut oamenii cu suflet”.
Noi suntem cei care putem schimba lumea, iar acum e timpul să schimbă lumea Elenei şi a Ionelei. Schimbând lumea lor, ne schimbăm lumea noastră. Ne dăm şansa să facem ceva diferit şi să aducem puţină culoare într-o viaţă începută în alb-negru. Noi putem construi casa pe care nu au avut-o niciodată!

FOTO: Viorel Boşca