Pentru unii, jurământul nu este ceva solemn, o asumare de obligaţii faţă de cetăţenii care i-au votat. Din păcate, unii îi ignoră pe oameni cu ipocrizie şi reacredinţă. Cred cu tărie că o societate în care legea nu e respectată, e sortita eşecului. Ţările civilizate în care tot mai mulţi români aleg să trăiască, au ajuns acolo unde sunt în primul rând pentru că oamenii respectă regulile pe care singuri şi le impun, pentru că sunt corecţi, îşi respectă cuvântul dat, îşi fac treaba cu seriozitate. Legile sunt făcute de noi şi, dacă vedem că sunt proaste, trebuie să cerem să fie schimbate, nu să lucrăm pe dedesubt.

Nu demult oraşul nostru a fost denumit în mass-media ca un adevărat cartel al drogurilor (aici n-aveţi nicio vină). Lumea a început să uite despre aceste lucruri negative, dar, când colo, iară am apărul în plin plan. Şi cu ce anume ? Cu gestul întâiului demnitar al localităţii, care a fost dat de gol de un jurnalist, în legătură cu organizarea referendumului. Asta a fost picătura care a umplut paharul, scriindu-vă despre ceea ce înseamnă demnitatea şi onoarea.

Trăim vremuri când trebuie să conştientizăm că nu se poate funcţiona într-o instituţie care e obligată să lucreze într-un climat de presiune permanentă, de lipsă de respect faţă de reguli, de faţărnicie şi de măsluire sistematică a celor mai elementare principii, de monumentala reacredinţă şi de poluare gravă a spaţiului public. Pentru că    s-a văzut o campanie electorală de o ferocitate fără precedent în care respectarea legii riscă să pară chiar infracţiune în ochii celor prea mulţi care cred că "scopul scuză mijloacele". Iar eu văd cu oroare cum fărădelegea ne duce în haos.

În definitiv, vă scriu din poziţia de demnitate pe care trebuie să o ai fiecare în viaţă, deseori, în confruntarea cu fiecare acţiune şi în faţa oricărei situaţii ambivalente şi confuze. E lecţia de a spune NU şi STOP. Gata! Îmi ajunge! De a o lua de la capăt, de a pune început bun, de a te dinamiza şi redefini indiferent de domeniu, orientare şi consecinţe. Este demnitatea de a spune NU compromisului, NU suferinţei, NU minciunii, NU şefului ipocrit şi prietenilor profitori şi NU relaţiei amoroase îndelungate cu politica perfidă ce se dovedeşte a fi în defavoarea ta. Să nu confundăm demnitatea cu orgoliul sau cu insulta.

Demnitatea este o atitudine morală măreaţă care se dobândeşte şi se exersează. Dar este dovadă cea mai înaltă ce caracterizează fiinţa umană supremă.

Oare câţi dintre noi mai vorbim azi de onoare, de demnitate. Dar de patriotism? Cât mai înseamnă ele pentru noi, astăzi? Şi dacă nu ne mai gandim la aceste concepte considerate pe nedrept perimate, oare realizăm cît de mult pierdem? Oamenii au nevoie de demnitate şi de onoare. Fără ele nici nu am mai fi oameni, ci doar nişte biete vieţuitoare, printre altele… Să învăţăm fiecare şi unul pe altul, să fim oameni de onoare şi oameni demni. Aşa cum ne-au arătat de atâtea ori înaintaşii noştri Macedon Pop, Laurenţiu Oanea, Solomon Haliţă, Maxim Pop, A.P. Alexi şi mulţi alţii. Cei care s-au sacrificat pentru urmaşii lor.

Onoare!...ce frumos cuvânt. Şi până la urmă ce este onoarea. Este o îndatorire? Sau poate o virtute? Ori poate un sentiment? Soldaţii, din cele mai vechi timpuri, erau ţinuţi să respecte un Cod de Onoare. Jertfa lor era mai presus de toate amintită pe altarul gloriei. Pentru ei onoarea rămâne o îndatorire, constantă în conduita lor de războinici. Se spune că un războinic alegea să moară onorabil decât să dea bir cu fugiţii.
Indiferent de câmpul de luptă pe care ne aflăm, dacă dăm dovada de onoare vom fi respectaţi de adversarii noştri. Trăim într-o lume în care conceptul acesta pare să fie amintit doar în filme. Puţini mai sunt cei care cred în onoare şi dintre aceia foarte puţini ştiu să o inspire şi celorlalţi. Onoarea poate lua multe forme, dar de fiecare data este asimilabilă conceptului de "bine". Onoarea, ca virtute, îşi are originile în natura umană, însă trebuie cultivată de fiecare persoană în parte.Un om onorabil tot timpul va reuşi să etaleze o conduită demnă de respect. Un om onorabil tot timpul va fi apreciat pentru munca lui. Un om onorabil nu va gândi niciodată egoist. Şi vă mai spun un lucru, mai presus de toate spuse până acum, un om onorabil are puterea să-şi recunoască greşeala şi să îşi asume eşecul. Numai aşa vei putea sta faţă în faţă cu oameni ca un Filimon Siminic, Ioana Niculai, Ionică Pop, Mihaela Ursa şi mulţi asemenea lor (îi rog să mă ierte cei de care nu mi-am adus aminte acum). Toţi ne naştem egali,însă nu toţi murim la fel, iar aici un factor care face diferenţa este onoarea. Câţi dintre noi nu ne-am dori o viaţă plină de succes, de perfecţiune, de armonie? Însă câţi dintre noi urmăm calea potrivită? Dacă în parcursul nostru pe această cale nu luăm în considerare şi această virtute nu vom reuşi niciodată.

Suntem bombardaţi zilnic de anticultură şi servim cu amărăciune informaţii despre arhetipurile inculturii, pentru a ne închide în universul nostru. Şi cum vom lupta? Onoarea, dreptatea, adevărul, respectul, credinţa... acestea să ne fie armele.

Onoarea este cel mai mare duşman al fricii, al caracterelor slabe, al minciunii.

Onoarea e hrana unui spirit sănătos.

Voi fi onorat pentru fiecare om demn pe care-l voi întâlni.

Fiind conştient că vocea mea va fi acoperită de batjocură şi ameninţări, că mi se va reproşa că aţi avut o contribuţie în apariţia unei cărţi (pentru care v-am mulţumit şi vă mulţumesc), totuşi e important să nu uităm să fim demni, să ne dăm demisia de onoare. Numai aşa putem să rămânem oameni de onoare!


Alexandru Dărăban,
teolog şi publicist,
un umil fiu al Sângeorzului rătăcit pe alte plaiuri.