Dacă e luni, prima zi din Săptămâna Patimilor, e cazul să vă apucaţi de curăţenie negreşit: casele trebuie să strălucească de curăţenie, se spune în popor, pentru că altfel, “dacă le prind Paştele necuratate”, casele îşi blestemă şi îşi bântuie locuitorii.

Tot luni este ziua în care trebuie scoasă la aerisit lenjeria de pat sau cuferele cu haine, în timp ce bărbaţii au de reparat şi de spălat azi mobila. Şi casele trebuie lipite în locurile în care s-au găurit şi înfrumuseţate cu un strat de var proaspăt. 

Curăţenia de Paşte, în tradiţia populară a bătrânilor de pe la sate, se face până miercuri inclusiv, când sunt permise şi muncile în câmp.

De joi, însă, bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă şi îşi ajută nevestele la treburile gospodăreşti. În Joia Mare, cunoscută şi sub numele de Joimăriţa sau Joia Neagră, femeile obişnuiesc să ducă la biserică prescuri, colaci, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor.

Tradiţia consemnează faptul că în dimineaţa acestei zile se deschid mormintele iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se aprindeau focuri prin curţi, în faţa casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească.

Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru fiecare mort sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină la înhumarea din Vinerea Mare.

În imaginarul popular, Joimarita era o femeie cu o înfăţişare fioroasă care folosea mijloace cumplite de tortură pentru a pedepsi femeile lenesş: ardea degetele şi mâinile fetelor şi femeilor leneşe, le pârlea părul şi unghiile şi incendia fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse.

De fapt, Joimăriţa era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea şi nemunca.

Joia Mare este şi ziua în care, de regulă, se prepară pasca şi cozonacii cu mac sau nucă. Pe vremuri, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau ci se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbăta Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste vară.

Ultima vineri din Postul Mare, numită şi Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare, este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru salvarea creştinilor. Este zi de post negru, este interzis aratul şi semănatul iar femeile nu au voie sa coacă. Se crede că cine coase în Vinerea Mare va orbi.

Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculti prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare convinşi că aşa vor fi sănătoşi tot anul.

Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştelor, când femeile trebuie să pregătească mâncarea pentru masa de duminică, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşte.

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşte nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare. Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştelui, ar trebui să fie aceea de a-şi primeni hainele: fiecare gospodină trebuie să aibă o cămaşă nouă, cusută cât mai original iar bărbaţii - măcar o pălărie nouă.

Sâmbătă seara femeile îşi pregătesc cu grijă coşul ce urmează să fie dus la biserică, pentru sfinţire. Din coş nu trebuie să lipsească ştergarul curat, o lumânare albă, apoi ouăle roşii, pasca, cozonacul, o bucată de slănină, muşchi de porc, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc şi cârnaţi. Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodina, atât în semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi pentru a arăta comunităţii frumuseţea ştergarului cusut.