Divna.

Divna Ljubojevic.

În sine, o poveste de povestit.

Ca să ajung la momentul din titlu, permiteți-mi o scurtă prezentare.

Divna a crescut în prispa unei mănăstiri ortodoxe din Serbia. S-a hrănit din spiritualitatea răsăriteană, ca dintr-o fântână cu apă rece.

Într-o zi s-a apucat să o cânte. Nimeni nu știe când. Dintotdeauna.

Distinsă ca o aristocrată bizantină, cu un profil de metopă antică, frumoasă de pică, Divna se mișcă cu modestie și nobleţe într-o lume necunoscută celor mai mulți, cea a muzicii bizantine. Drumul pe care pășește Divna, aproape velin, e cel în care muzica sacră a Răsăritului, cu tot melanjul straniu al plurietnicității ortodoxe, e dăruită urechilor de auzit și inimilor de simțit.

(Mi-e destul de greu să vorbesc despre Divna Ljubojevic acum, când încă mai am în urechi sublimul ”Ave Maria” cântat de Pop Ștefan în bisericuța din Lușca. Notez, totuși, un memorabil numitor comun: măreția și modestia care îi caracterizează pe amândoi ăștia frumoși oameni, deopotrivă. )

Pedanţii o compară pe Divna cu Maria Callas, ceea ce mi se pare îndreptățit până într-un loc, și total aiurea mai departe de locul acela. Pentru că și Maria Callas, în ciuda amplitudinii mondiale a succesului, își are originea în același ideatic spaţiu balcanic, împărțind cu Divna o comună geografie a spiritului răsăritean.

Dar nu despre Divna Ljubojevic vreau să vorbesc. O puteți găsi pe net. Dacă aveți timp, când aveți timp, ascultați vocea de înger a sârboaicei. Dacă nu aveţi, procuraţi, cereţi împrumut de la bancă, faceţi cumva şi ascultaţi-o!

Despre clipa aceea grațioasă din titlu vreau să vă vorbesc.

Dați click aici: http://www.youtube.com/watch?v=87uaGxe0YrY

E unul dintre concertele Divnei. Suntem şi noi acolo. Pe scenă, Divna, împreună cu corul ei, răscolește sunete, le forjează, le suflă cu aur şi le țintuiește în inimile auditorilor. Priviți-i. Copleșiți, transportați, ei aproape că levitează, sub emoția generată. Pentru că muzica Bizanțului e mai mult decât sferturi de notă, e sacru și confluenţă cu cerul. Atmosfera este înălțătoare şi abisală, concomitent. Spunea un prieten care a participat la un concert al Divnei că pleci de acolo ca dintr-o biserică, pentru că – se ştie - artiștii cu har îl dăruiesc pe Dumnezeu spectatorilor, participativ și tulburător.

Și apropos de emoție, iată punctul cel mai înduioşător al concertului, așa cum l-am văzut eu. Mergeți cu cursorul la minutul 35.10 și priviți.

Camera televiziunii panoramează scena, Divna cântă divin stihirile Învierii Domnului, sala e încremenită în respect, și, dintr-o dată, un domn din public se scarpină în cap. Își apleacă creștetul și se scarpină, cu gesturile consacrate ale unui om care simte nevoia să se scarpine.

Până aici nimic neobișnuit. Suntem oameni, nu? Chiar și la un concert de muzică îngerească, tot oameni rămânem. Dar priviți cu atenție ce se întâmplă. Din stânga domnului, soția întoarce ochii de la scenă și își privește soțul o secundă. Omul inimii ei se scarpină în cap. Doar o secundă îl privește. Apoi, fără nici o reținere, aproape neverosimil, întinde mâna și îl scarpină pe soț în creștet.

Brusc timpul se oprește, dispar Divna și corul și dispar și toți spectatorii, și rămân aceștia doi. Soțul și soția, doar ei, Axis Mundi, perechea primordială, paradigma simbolică a tuturor căsniciilor (reuşite) din lumea asta, având grijă unul de celălalt.

Doi oameni care se iubesc și se completează într-un tot definitiv, în care bărbatul va lăsa pe părinții săi și se va uni cu femeia sa și vor fi una!

Ușor jenat, regizorul întrerupe scena și mută transmisia pe altă cameră.

Prea târziu, am văzut deja.