Dacă înainte de `89 erau 11 în oraş, acum abia dacă îi mai numeri pe degetele de la o mână. Asta pentru ca mulţi dintre cizmari s-au reprofilat, iar alţii au decedat.

Leonuţ Oprea se încăpăţânează să facă în continuare ceea ce a învăţat la şcoala profesională din Bucureşti, în urmă cu 30 de ani: să repare încălţăminte. A ajuns la Bucureşti prin Asociaţia persoanelor cu handicap. „La vârsta de 8 ani am rămas fără un picior. Dintr-o joacă, m-am lovit. Părinţii m-au dus la doctor, iar acesta mi-a pus piciorul în ghips. După câteva săptămâni au trebuit să mi-l taie pentru că s-a infectat şi am făcut cangrenă”.

De atunci viaţa lui s-a schimbat dramatic. A trebuit să înveţe să trăiască cu o proteză. Şi a învăţat. Fire optimistă şi luptătoare, Leonuţ Oprea s-a adaptat la situaţie fără să se plângă. A fost ajutat şi de Asociaţia persoanelor cu handicap. Aşa a ajuns să facă 4 ani de şcoală profesională la Bucureşti.

A vrut să urmeze meseria de cizmar pentru că asta putea face ţinând cont de situaţie. În plus, pe vremea aceea, prin anii 85, meseria era brăţară de aur. Astăzi, multe brăţări atârnă pe încheieturi, dar fără a avea vreo legătură cu munca. Leonuţ Oprea munceşte de la 18 ani.

De atunci, repară încălţăminte de orice fel. Mai demult făcea şi la comandă, dar acum a trecut moda. Îi mai trec pragul atelierului de pe pietonal doar săracii care nu au bani să îşi cumpere încălţăminte nouă. „De când cu magazinele second, oamenii nu îşi mai repară atât de des papucii. Preferă să îşi cumpere alţii decât să bată drumul până la cizmar cu ele. Săracii însă tot săraci rămân. Vin cu încălţămintea la reparat până se rupe de tot”, ne povesteşte el, în timp ce lipeşte o cizma uzată. „Astea sunt ale unei bătrâne. I le-am mai reparat o dată, dar acum i s-au dezlipit în altă parte. Nici nu îi iau bani la biata femeie,” spune el cu milă.

Oricum preţurile nu sunt mari. Pentru schimbarea unui fermoar cere 10 lei. Flecurile la tocuri costă 5 lei. Pe lună, Leonuţ face bani cât să îşi poată plăti cheltuielile în familie. „Iarna merge mai bine, dar vara e slab de tot. Oamenii umblă în şlapi, nu au nevoie de pantofar. Rar se mai găseşte vreunul care să treacă pe la mine cu ceva de reparat”. Leonuţ ne spune ce ar trebui să facem pentru a avea o încălţăminte care să ne ţină cât mai mult.

„Crema pentru încălţăminte în fiecare zi iar când ne scoatem cizma sau papucii din picioare să introducem în interior hârtie sau să folosim un calapod. Aşa se întreţine încălţămintea, fără a se uzeze la mijloc. Bineînţeles, dacă îţi cumperi o pereche de cizme cu 10 lei nu te prea sinchiseşti cu ea, când nu-ţi place cum arată, o pui la tomberon. Dar cei care îşi iau încălţăminte nouă şi scumpă, ar trebui să o şi întreţină”.

Leonuţ ne spune însă să nu ne lăsăm înşelaţi de comercianţi. „Nu toată încălţămintea scumpă este şi de calitate. Probaţi întotdeauna orice cumparaţi, în ambele picioare. Puneţi mâna să vedeţi dacă e piele sau nu. Pielea e mai moale, se simte mai fină la atingere. Restul e imitaţie, plastic”, ne avertizează. Dacă ne jenează încălţămintea sau ne strânge, ne sfătuieşte să nu ne stricăm piciorul cu ea. „Dacă e din piele se pune pe calapod şi se poate lărgi fără probleme”.

Uneltele cu care lucrează el sunt unicat. În primul rând, sunt vechi de peste 100 de ani. De exemplu, şnitul - cu care calcă cusătura pe margine, îl are de la maistrul lui din Bucureşti, cel care l-a învăţat meserie. De la el are şi ampasul, un fel de cleşte cu care întinde pielea pe calapod fără a se rupe. La fel şi fierul de călcat. Toate sunt unelte vechi de peste 100 de ani, dar care încă îl mai slujesc. Cui le va lăsa el moştenire? Nu ştie.

Fiul său de 21 de ani nu i-a îmbrăţişat meseria. Îi plac maşinile şi s-a făcut mecanic auto. Leonuţ Oprea are o meserie pe care puţini ştiu să o facă şi e mândru de ea. Speră doar ca numărul celor care îi calcă pragul să nu scadă atât de mult încât să nu mai aibă ce să repare!

Lia Sas