Se spune că odată cu evoluţia tehnologică, cu dezvoltarea gândirii şi deschiderea minţilor oamenilor, evoluăm şi noi, ne destindem spre marginile infinitei noastre palete de posibilităţi, vrem să cunoaştem şi să experimentăm cât mai multe. Odată cu întreaga lume înconjurătoare ce pare într-o continuă grabă spre ţeluri care de care mai înalte, ne grăbim şi noi. Vrem să ajungem undeva şi nici nu ştim unde, ştim doar ca vrem să ajungem cât de repede posibil, pe cel mai scurt drum, de parcă suntem într-atât de presaţi de timp, încât ne e teamă că nu vom apuca să stăm drepţi în faţa reuşitei, să tragem aer adânc în piept şi să pornim spre următoarea călătorie. Grăbindu-ne însă, cu paşii nesperat de mari, sărim peste atâtea etape încât le pierdem numărul şi, involuntar, în încercarea de a acumula cât mai multe trăiri şi experienţe, le pierdem.

Primul sărut are loc chiar şi înainte de prima întâlnire, prietenii aparent atât de puternice se leagă în doar o zi, iar micile atingeri inocente sau săruturi pe obraz se transformă în adevărate mituri ale pudorii unor vremuri îndepărtate. Acum, tot ce contează e lipsa hainelor ce ar dezvălui ineditul înveliş, nu lipsa temerilor care ar aduce la mult mai preţioasa dezvăluire a interiorului. Ne dedicăm cunoaşterii carnale înaintea oricărei alteia şi apoi ne mirăm când ne trezim în pat cu nimeni altul decât un străin. Ne avântăm în relaţii atât de bruşte, încât ne surprindem pe noi înşine, căci în definitiv ajunge să nu mai conteze relaţia în sine, ci simpla ei existenţă. Ne îndrăgostim de ideea de a fi cu cineva, nu de acel cineva, nu de acea persoană. Iar ideea e cât se poate de înşelătoare, exact pentru că e a noastră. A devenit singurătatea atât de apăsătoare încât ne mulţumim cu orice, numai să existe? Ne grăbim atât de tare încât alegem să trecem cu privirea peste nişte cărticele de duzină, citindu-le doar începutul şi sfârşitul, în loc să stăm jos, liniştiţi şi să savurăm un roman care merită cu adevărat?

Simpla idee de relaţie ajunge să fie metamorfozată în ceva scurt şi grotesc. Petrecându-se la o specifică şi pregnantă intensitate, ea te absoarbe cu totul, te schimbă: ajungi să fii o marionetă în mrejele unor sentimente pe care de cele mai multe ori ţi le închipui doar, uiţi de tine sau de ceilalţi şi te dedici acelei persoane care pare a fi totul. Pentru o săptămână? Două? Ce mai contează, atâta timp cât tu simţi că ai trăit tot ce era de trăit, că ai urcat pe culmile cele mai înalte ale muntelui vostru şi l-ai explorat, plictisindu-te într-un final? Ţi-ai pierdut primul „te iubesc” după doar câteva zile, într-o peşteră de la poale şi nici că ţi-a păsat. Ţi-ai aruncat cu nepăsare cele mai intime aspecte ale trupului tău peste umărul ars de soare, când încă nu ajunseseşi nici la jumătatea drumului. Nu ai privit înapoi, căci te preocupa prea mult să-i oferi plăcere persoanei care-ţi era înainte, pe care o numeai a ta şi care, prin goliciunea ei, părea să îţi insufle încredere şi sprijin, iubire şi înţelegere. I-ai admirat goliciunea şi te-ai declarat stăpână, ignorând orice altceva s-ar fi putut afla sub pătura de superficial, evitând a descoperi că, de fapt, nu numai exteriorul era gol.

Privind spre munte înapoi, în zilele de după furtună, când te odihneşti pe pajişte în căutarea unei noi aventuri, observi cu nepăsare norii ce îl acoperă pe alocuri. Încerci, mai mult din curiozitate, să îţi aminteşti ce se afla acolo în acele zile în care îl urcai chiar tu şi nu poţi. Pentru că ai sărit peste porţiuni atât de mari şi nici măcar nu ai realizat câte ai de pierdut. Pentru că te-ai grăbit să ajungi în vârf, doar pentru a coborî înapoi când ai văzut că nu mai ai ce explora. Acum, priveşti cu indiferenţă muntele, fără a mai simţi nimic. Atunci, poate ar fi făcut totul să dureze mai mult. Nu te gândeşti, nu? Nu te gândeşti că scopul nu e vârful muntelui, ci urcarea, nu? Nu înţelegi că în vârf nu se află nimic? Degeaba te grăbeşti şi vrei să te dăruieşti cu totul, crezând că un gest măreţ le poate înlocui pe atâtea altele mici. Degeaba îi cunoşti cele mai ascunse părţi ale trupului, dacă nu îi cunoşti cele mai intime colţuri ale minţii. Degeaba ajungi în vârf pe cărarea principală, dacă nu te-ai oprit să descoperi şi cărările lăturalnice, dacă nu ai îndrăznit să te avânţi şi prin sălbăticie, doar pentru a descoperi frumuseţile care ţi s-ar fi ivit atunci în cale. Pentru că un om e mult mai mult decât un înveliş mai mult sau mai puţin plăcut şi o serie de obişnuinţe şi politeţuri pe care tu le confunzi ca fiind al lui caracter. Şi acea relaţie pe care tu ai ridicat-o în slăvi timp de o săptămână, acea legătură pe care ai vrut să o eternizezi şi care s-a transformat în nisip fin, suflat de vânt cât ai clipi, nu a însemnat cunoaştere.

Cunoaştere e atunci când fiecare detaliu, oricât de insignifiant, contează. Când imaginea persoanei din faţa ta nu e niciodată clară, căci se desfăşoară continuu, se transformă continuu, iar tu nu poţi în euforia ta decât să ceri mai mult şi mai mult, să vrei să te familiarizezi chiar şi cu cele mai ascunse unghere care o definesc pe cea care-ţi face inima să tresalte. Cunoaştere e atunci când o persoană devine mai mult decât un simplu om din mulţime. Îi asculţi vocea dând glas chiar şi celor mai banale cuvinte şi încerci să te agheţi de ea, să ţi-o întipăreşti în minte. Vrei să reţii anumite fraze, doar pentru a te reasigura mai încolo de autenticitatea lor, pentru a ţi le juca în minte de nenumărate ori în zilele în care te vei găsi în singurătatea proprie-i camere. Îi urmăreşti privirea şi o priveşti adânc în ochi, sperând că poate după mai multe zile vei reuşi să desluşeşti ce-ţi şopteşte profunda mare ce-i înconjoară pupilele. Zâmbeşti, când îi vezi uşoarele riduri de la ochi încreţindu-se, căci ştii că nu eşti singura. Te plimbi cu degetele pe braţele-i şi vrei să-i înveţi fiecare aluniţă, fiecare uşoare denivelare sau mică cicatrice. Vrei să-i ştii povestea, să ştii ce se ascunde în spatele unei tăieturi, în spatele unei priviri gânditoare sau a unui gest ritmic, particular. Când râde, vrei să îţi dai seama dacă e fericire simplă, pură, sau daca acel râs e menit să ascundă nişte refulate sentimente. Când plânge, vrei să îi săruţi lacrimile, genele, pleoapele şi să-i oferi alinare şi căldură. Îi pui întrebări şi te bucuri când afli anumite amănunte, chiar şi din întâmplare. Dorindu-ţi să o surprinzi, îi reţii lucrurile preferate. Flori, miresme, melodii, filme, cărţi, pasiuni. O asculţi cum îţi rosteşte numele şi îi memorezi unduirile delicate ale glasului, expresia feţei atunci când te priveşte, felul în care îşi încreţeşte uşor nasul când se strâmbă jucăuş; păstrezi toate aceste mici amintiri şi ţi le ascunzi în căsuţa de bijuterii a minţii tale, ca pe cele mai preţioase comori. Căci, în definitiv, ele sunt cele care reuşesc readucă la viaţă buchetul de fluturi din stomacul tău, chiar şi în absenţa acelei persoane speciale.

Înţelegi acum? Înţelegi câte văi ai sărit inconştientă pentru a ajunge în vârf? Înţelegi că ţi-ai dăruit trupul unui străin, fără ca măcar a-l ţine de mână înainte? Te-ai grăbit să urci singură cât mai repede şi nu ai realizat că, de fapt, adevărata călătorie nu e una solitară. De i-ai fi întins doar mâna acelei persoane şi ai fi lăsat-o să ţi-o strângă într-a ei, de ai fi făcut doar acest gest aparent atât de simplu… poate atunci ai fi realizat că o strângere de mână înseamnă mult mai mult decât doar atât. E o dovadă de încredere totală, de dragoste şi înţelegere. Înseamnă că accepţi de bunăvoie să îţi uneşti al tău drum cu cel al altuia, că te sprijini pe acea persoană şi îi dăruieşti atât sabia ce ţi-ar putea sfârşi existenţa, cât şi sărutul ce te-ar putea salva. E ca o promisiune făcută în taină şi o întruchipare a nădejdii aruncate acum şi pe un altul. E un schimb armonios, egal de fluturi, o responsabilitate şi totuşi o negrăită plăcere. E siguranţă şi tandreţe, protecţie şi candoare; e ca o cheie spre cele mai ascunse lăcaşuri ale tale şi totodată e lipsa oricărui regret, căci ai înmânat acea cheie cuiva care eşti sigură că o va păstra cu grijă. O strângere de mână e mult mai mult decât o simplă atingere, decât un simplu schimb de căldură între două trupuri: e acea legătură ce se formează atunci când urcaţi muntele împreună, atunci când două călătorii până atunci diferite se preling una într-alta, atunci când nu îţi mai e frică de vreo neprevăzută cădere, căci ştii că cealaltă persoană va fi acolo şi te va ridica înapoi.

O strângere de mână e un nerostit „te iubesc”.

Şi e acea fericire ce te cuprinde atunci când realizezi că în realitate nu vrei să ajungi în vârf, că de fapt, tot ce îţi doreşti e ca muntele să nu se mai termine niciodată.

Luana Gâvan

Text preluat de pe http://oneperpetualjourney.wordpress.com/