Acum câţiva zeci de ani „berea” nu era altceva decât numele petrecerii organizate de tinerii din satele aflate în zona superioară a Someşului – un obicei care se păstra până acum treizeci-patruzeci de ani la Feldru şi Nepos, care începea cu joc chiar a doua zi de Crăciun şi se sfârşea de Anul Nou, cu o masă festivă…

Pe Valea Sălăuţei se numea „băutul”, la Bichigiu – „ginarsul”, pe Valea Gersei – „făgădăuaru”, iar în satele din zona Someşului inferior petrecerea se numea „vergel”, cu excepţia satelor Dobricel, Breaza şi Negrileşti unde se numea pur şi simplu „bere”.

Practici şi jocuri de ghicit viitoarele nunţi în sat

Denumirea de vergel provenea, se pare, de la jocurile şi practicile divinatorii cu care se ocupau tinerii în timpul petrecerii: se scoteau, dintr-o cofă cu apă – folosind una sau două vergele câte două inele aruncate acolo pe de o parte de feciori, pe de altă parte de fete.

Cele două inele care erau scoase deodată, împerecheate, anunţau căsătoria celor doi proprietari…

Un adevărat ritual al beţiei! Autorităţile austro-ungare au interzis horinca

Era vorba despre un adevărat ritual al băutului după Crăciun, cu origini foarte îndepărtate, probabil în serbările dionisiace de toamnă, dar în cele 44 de comune militarizate, în timpul Graniţei, în bine-cunoscutele comune grănicereşti - autorităţile austro-ungare nu încurajau deloc – ba chiar au interzis pentru o perioadă – ca tinerii să bea ţuica dublu rafinată, horinca - băutura tradiţională a zonei, devenită, prin preparare cu sirop de zahăr ars ginars.

Nu de alta, dar ţăranii-soldaţi trebuiau să fie oricând disponibili şi capabili să răspundă unei eventuale chemări de urgenţă. În schimb, autorităţile austro-ungare s-au dovedit mai indulgente cu berea de tradiţie germanică, socotind-o, probabil, mai slab alcoolizată.

Fabrică de bere lângă Năsăud încă din 1765!

O fabrică de bere a şi funcţionat din 1765 până în 1945 la Tradam – sătucul evreiesc de lângă Năsăud, peste pod, pe malul stâng al Someşului. În preajma sărbătorilor – flăcăii din zonă aduceau aici o mierţă sau două de orz, adunat cu grijă încă din postul Crăciunului (frecvent cultivat în trecut pentru că nu era pretenţios şi era ocolit de animalele prădătoare precum urşii sau mistreţii) şi îşi preparau singuri băutura necesară petrecerii de după Crăciun.

Restricţiile cazone ale austro-ungarilor au catalizat obiceiurile şi preferinţele tinerilor, dar a şi cristalizat denumirea petrecerii – chiar şi după ce militarizarea, cu restricţiile ei cu tot, a devenit istorie…

Aşa se face că „berea” a devenit nu doar numele cunoscutei băuturi germane, ci şi numele acţiunii de a bea.

„Nu ştiu de unde îi numele de bere pentru obiceiu’ aiesta. Poate tumna de la Berea de astăzi, pe care o bem la halbă. Se zice că a doua zi de Crăciun s-o adus prima bere în sat şi de aici numele…” povestea Paraschiva Cotuţiu din Dumbrăviţa în volumul Sărbătorile ciclului social şi calendaristic în Bistriţa-Năsăud, scris de Vasile Filip şi Menuţ Maximinian.

Berea bogaţilor, berea săracilor. Bere pentru „suseni" şi pentru „joseni"

Pregătirea berii începea încă din postul Crăciunului, când se alegea „casa berii” – obligatoriu una încăpătoare, podită cu scânduri pe jos. Gazda trebuia să fie om de încredere, dintre fruntaşii satului, de preferinţă fără copii şi, fără îndoială, era o mare cinste pentru cel care era ales de flăcăii satului drept gazdă de bere.

Dacă numărul tinerilor era prea mare, se organizau şi câte două, trei „beri” în acelaşi sat. La Nepos, de exemplu, „susenii” se adunau la Măriuţa lui Paramon, iar „josenii” la Grigore Lup a Oniţii…

Tot în „suseni” şi „joseni” se împărţeau şi flăcăii din Feldru, iar pe Valea Ilvei cele două beri se alcătuiau tot pe criterii sociale: exista „berea bogaţilor” şi „berea săracilor”, iar fruntaşii flăcăilor care se ocupau de organizarea lor erau numiţi morcotani – un nume care sugera superioritatea socială.

Berea specială din a doua zi de Crăciun. Scandaluri între flăcăi, deseori

Şi în Căian se organizau două beri – una a „gazdelor” şi una a calindrocilor (a săracilor), iar prin „bere” acolo se înţelegea doar jocul din a doua zi de Crăciun, care avea loc pe 26 decembrie, spre deosebire de Chiuza, satul de peste dealul dinspre est – unde prin „bere” erau numite toate jocurile organizate în perioada sărbătorilor de iarnă.

„Berarii” îi dădeau uneori celui care îşi punea casa la bătaie pentru bere o parte din banii adunaţi din colindat. La Leşu – multă vreme înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, „Casa berii” era cea a unui evreu, precum Nucu Lazăr (care a murit mai târziu gazat la Auschwitz), pentru că tocmai casa lui era foarte spaţioasă şi podită cu scânduri – numai bune „ca să răsune tropotele feciorilor”.

La Tăure, tot un sat mic, se organizau de asemenea două beri: „Berea mare”, a feciorilor şi fetelor mari, de însurat, şi „Berea mică”, a fecioraşilor (de 14-17 ani) sau a fetelor mai tinere, de 13 – 15 ani. Tot două beri se organizau şi la Ardan, între a doua zi de Crăciun şi Bobotează, după acelaşi criteriu ca la Tăure – berea din deal, a feciorilor de însurat, şi berea din vale, „a copiilor”.

Cei tineri nu aveau voie la petrecere peste ora 20.00, oră după care continuau organizatorii şi cei însuraţi. În a treia zi de Crăciun, fiecare bere îşi ducea gazdele la vale, cu câte un ştergar vărgat după gât, pentru „spălatul gazdei berii”.

Cei care îi spălau şi îi ştergeau cu ştergarul de după gât (un însemn ceremonial) erau organizatorii respectivei beri - care aveau de dus la bun sfârşit un adevărat ritual al spălatului, după care se spălau şi reciproc, unul pe celălalt.

Femeile şi fetele priveau de pe margine, iar flăcăii şi bărbaţii jucau acolo, la vale, şi câteva jocuri bărbăteşti precum sârba, brâul, căţeaua sau nebuna. Lucrurile se mai sfârşeau şi cu scandal, între beri sau între indivizi – mai scrie profesorul Vasile Filip în volumul Sărbătorile ciclului social şi calendaristic în Bistriţa-Năsăud.