În prelungirea unei vechi credinţe care spunea că unele dintre animale au puteri misterioase de a ghici viitorul – mai ales în noaptea de Anul Nou – fetele din Târlişua, Sita sau Agrieş nu uitau să facă o vizită pe la coteţul porcului din ogradă – „conversând” cu animalul şi punându-i o întrebare esenţială: „Hui tim! Mărita-m-oi în iest timp?”. Dacă porcul „murguia” ceva, fata avea speranţe la măritiş, iar dacă nu – nu, cel puţin în anul care urma.

„Meream la coteţ la porci şi dam cu piciorul în uşa coteţului şi zâceam: Hui, în aiest an! Dacă porcul făcea gălăgie, era nădejde de măritat în acel an. Dacă nu – la anu’",povesteşte Anica Şerban din Sita.

Chiar dacă nu confirma de fiecare dată aşteptările fetei, porcul îşi dădea cu părerea în legătură cu alte relaţii maritale din sat: fata lua mai multe fire din părul porcului şi le atribuia câte unui flăcău sau fete din sat, după care le punea pe vatra fierbinte: dacă firele se „înciurluiau” laolaltă - cei doi urmau să se căsătorească. Dacă fierbinţeala le despărţea, căsătoria nu avea nicio şansă să se producă.

Şi la Dumitriţa fetele mergeau la coteţ rostind cam aceleaşi cuvinte („Hu! În esta an!”), socotind apoi de câte ori făcea porcul „Hu!”, pentu a afla în câţi ani se vor mărita.

Pe Valea Ţibleşului, doar la Târlişua – fetele ieşeau la miezul nopţii afară, la un gard de nuiele, legate la ochi cu o basma şi numărau parii din gard de la 9 la 1. Parul care se nimerea să fie numărul 1 era legat de fată cu un fir roşu, pentru a-l recunoaşte în următoarea dimineaţă, în dimineaţa Anului Nou, când fetele ieşeau să vadă ce au ales: dacă parul era înalt şi drept, se considera că la fel le va fi şi ursitul, dacă nu – însemna că viitorul soţ va fi scund şi strâmb ca parul ales.

Tot în noaptea de Anul Nou fata care voia să-şi cunoască viitorul lua un fir de busuioc sfinţit la biserică şi se ducea cu el la vale. Busuiocul era legat cu ceva ca să nu-l ducă apa, iar dimineaţa era controlat: dacă în busuioc erau prinse ine de gheaţă sau alte gozuri, asta însemna că în viitor fata va fi „găzdacă” şi se va mărita cu un flăcău bogat.

La Maieru, grupuri de fete de măritat obişnuiau să urce, în noaptea Anului Nou, pe Pod, pe Haj, pe Boboşa sau Tutuleasa – astfel ca, la miezul nopţii, să bată între ele două talgere, iniţial din lemn de tisa, şi apoi să urmărească şi să comenteze, cu umor, direcţia ecourilor şi posibilul viitor ursit.

Etnologul Ion Barna consemnează că practica aceasta era „coordonată” de o femeie mai în vârstă, care se pricepea să interpreteze cum se cuvine sunetul talgerelor şi care rostea chiar şi un descântec adresat Sfântului Vasile: „Talgere bat / Sântvăsâi vărgat / Dă-mi, Doamne, bărbat / Şi cuminte şi bogat! / Dă-mi-l iute şi degrabă / Ca să-mi fie lumea dragă!”

În final, fetele pleacă acasă – una mai supărată, alta mai veselă. Se supărau atunci când sunetul mergea către alt sat – căci erau convinse că se vor mărita departe de casă şi de mamă, într-un sat străin. Dacă, înainte de a bate talgerele, se auzea vreun câine lătrând – fetele se puteau întoarce acasă, căci era semn că anul acela nu se vor mărita – mai consemnează Ion Barna în Arhiva de folclor din Cluj-Napoca.

Autorul Vasile Filip remarcă ciudăţenia imaginii care îl reprezintă pe Sfântul Vasile (Sântvăsâi) care, absorbit în imagistica tradiţională devine vărgat, fapt explicat de autor prin vechile reprezentări ale timpului ca împletitură, ca funie (fir dublu alb-negru, răsucit) sau chiar ca băţ „împistrit" prin decojire – în două spirale alb-negre, paralele, cum aveau copiii-colindători.

Sântvăsâi – cap şi izvor al timpului renăscut – devine vărgat, compus, adică din zile şi nopţi, vară şi iarnă, vremuri bune şi vremuri rele – şi tocmai el trebuie să aducă măritişul şi împlinirea fetei din satul tradiţional care a fost cândva Maieru…

Sursa: volumul „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”, autori: Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian

Foto: ziare-pe-net.ro