La această întrebare ne răspunde Claudia Septimia Sabău, în articolul intitulat „Prunci zămisliţi, prunci nedoriţi” şi publicat în Revista Bistriţei XXV. Studiul Claudiei Sabău se referă la Districtul Năsăud – unitatea administrativ teritorială formată din 44 de sate, suprapusă geografic peste arealul Regimentului II românesc de graniţă, între anii 1861 – 1876.

Pedepse crunte

Codul penal austriac, aflat în vigoare în Transilvania încă din 1852, face referire la practica şi pedepsele implicate de avorturi: „Femeia care întreprinde cu precugetare vre un fapt prin care se căşună lepădarea fătului, vre o naştere în care pruncul iese mort pe lume, comite crimine.” Femeia era condamnată la închisoare de la şase luni la un an dacă era vorba de o „lepădare încercată, dar nereuşită” iar dacă avortul se consuma până la capăt atunci femeia primea între 1 şi 5 ani. La aceeaşi pedeapsă „însă înăsprită” putea fi condamnat şi tatăl pruncului dacă era complice la crimă.

Şi cea care ajuta la efectuarea avortului se putea alege cu o pedeapsă de „carceră grea” de la 1 la 5 ani, dacă acţiona „fără ştirea şi în contra voinţei mamei fătului” iar dacă, prin avort, sănătatea mamei era pusă în pericol carcera se putea prelungi până la 10 ani.

O lume bântuită de cruzime

Din cea de-a doua jumătate a secolului 19, s-au păstrat la Arhivele Naţionale, serviciul judeţean Bistriţa-Năsăud, în fondul instanţei juridice supreme a districtului Năsăud însemnările a 5 procese de avort care dezvăluie o lume bântuită de teamă, superstiţii şi cruzime. O lume cu tipologii umane fascinante – de la „fetele căzute” (care şi-au inaugurat viaţa sexuală înainte de căsătorie şi care, de ruşine, au recurs la avort), la „femeile pricepute” (un fel de vrăjitoare-tămăduitoare cu leacuri băbeşti potrivite şi pentru avort) şi până la „vecinii cu conştiinţă” care au reclamat faptele dubioase văzute sau auzite.

În mod curios, literatura medicală a timpului nu menţionează practica întreruperii sarcinii: doar în cuprinsul unei singure lucrări semnate de doctorul Iulian Chitul şi tipărite în 1901, se face o scurtă definiţie a fenomentului: „Avort se numeşte naşterea, dacă fătul se departă din uter atunci când încă nu e dezvoltat, când în dânsul încă nu observăm nici un semn de viaţă, adică în lunile prime patru.”

Procesele de avort

Datorită metodelor de investigare foarte rudimentare, primele două cazuri de avort instrumentate de instanţa juridică supremă a districtului Năsăud – au rămas „cu autori necunoscuţi”: au fost descoperite în Rebrişoara (1864) şi Năsăud (1865) cadavrele unor embrioni de 3, 4 luni dar, în lipsa unor martori şi din cauza gradului avansat de descompunere, cazurile nu s-au putut soluţiona.

Celelalte trei cazuri au fost depistate în Zagra, Feldru şi Sângeorz, fetele erau nemăritate, aveau 20, 21 şi 24 de ani, erau greco-catolice şi nu ştiau să scrie sau să citească. Cea mai aspră pedeapsă a primit-o cea de-a treia fată, Dochia Răţoi din Sângeorz.

Punctul de plecare în anchetarea Dochiei nu este nici autopsia fătului avortat, nici examenul ginecologic, ci interogatoriul care are loc la Sângeorz, în 5 noiembrie 1861, după ce preotul din sat depune o plângere împotriva ei, pe baza spuselor unui vecin care i se spovedeşte şi mărturiseşte că a văzut-o pe fată cu o cămaşă plină de sânge.

Fără regrete sau inhibiţii

Odată ajunsă în faţa instanţei, Dochia se debarasează de orice inhibiţie şi vorbeşte deschis, cu sânge rece şi fără urmă de regret despre povestea de dragoste în urma căreia a rămas însărcinată. Se pare că, după i-a mărturisit iubitului despre sarcină, acesta ar fi avertizat-o să nu comită vreo crimă, căci el se va căsători cu ea.

În ciuda promisiunilor, Dochia a decis să discute problema şi cu o muiere din sat – Cristina lui Andrei Morariu, căreia îi povesteşte că se simte „cam grea”. Aceasta îi recomandă nişte buruieni („slăbănog”) din care să facă o „zamă” şi s-o bea, căci atunci fie i se va porni scurgerea, fie „va merge pruncul din ea”. Dochia declară apoi anchetatorilor că, a treia zi după ce a băut slăbănogul fiert şi a dus în spate o „bărbânţă plină cu lapte, foarte grea” a săgetat-o un rău care i-a provocat naşterea prematură a unui făt deja mort pe care l-a îngropat pe ascuns în grădinuţă, lângă casă.

Condamnarea

În 17 decembrie 1868, după şapte ani de la începerea procesului, Dochia Răţoi îşi va primi sentinţa pentru avortul premeditat şi va fi condamnată la „14 zile de arest viguros”. Dar ea nu-şi va ispăşi pedeapsa, pentru că, în momentul pronunţării ei, femeia era căsătorită şi însărcinată – culmea, nu cu cel care a lăsat-o grea cu 7 ani înainte. Dochia a cerut amânarea punerii în practică a pedepsei iar în anii următori, în ciuda repetatelor citaţii, femeia a refuzat încarcerarea până ce, în octombrie 1871 este consemnat decesul ei.

Chiar dacă Dochia Răţoi a reuşit să se eschiveze de pedeapsă, ea nu a reuşit să evite bârfele sătenilor, convinşi că ea „va servi ca talpă iadului şi va fi acăţată de limbă iar copiii ce i-a lepădat se vor preface în şerpi veninoşi care o vor otrăvi”...