Experiențele lui Dumitru Nistor din Primul Război Mondial pot să concureze cu orice roman de aventură semnat de un mare scriitor al lumii. Acestea au fost notate cu meticulozitate într-un jurnal, care a ajuns la biblioteca clujeană și digitizat, pentru ca oricine vrea să îi afle aventurile năsăudeanului să o poată face cu doar un click.

Dar să începem cu începutul. Dumitru Nistor s-a născut în anul 1893 în Năsăud și a absolvit doar 6 clase. Provine dintr-o familie simplă de țărani, din „români curați și agricultori”.

Dorința lui nebună de a cunoaște lumea l-a purtat pe năsăudean tocmai în Japonia, unde a fost ținut prizonier într-o mănăstire budistă. Nu mai puțin de 7 ani a petrecut Dumitru Nistor printre japonezi, ajungând să se roage zi de zi lui Dumnezeu să-l ducă pe pământ natal.

Dumitru Nistor s-a înrolat în marina austro-ungară în anul 1912 și după ce termină școala de marină în peninsula Istria (care aparține de Croația) este îmbarcat pe vasul Împărăteasa Elisabeta, destinația fiind Asia.

Expediția începe în vara anului 1913 și se termină un an mai târziu, când întreg echipajul ajunge în prizonierat. Tot ce a „pătimit” năsăudeanul este notat într-un jurnal care se întinde pe 160 de pagini.

Izbucnirea Primului Război Mondial îl prinde pe scriitorul de ocazie în Marea Chinei. Primele bătălii navale cu crucișătoarele francez, italian și englez nu ridică probleme mari pentru „Împărăteasa Elisabeta”, acestea fiind scufundate fără mari dificultăți.

În bătălia de la Kiatschou, întreg echipajul este capturat de japonezi. Aceștia au luat o decizie ce poate părea cel puțin ciudată: să țină echipajul prizonier tocmai într-o mănăstire budistă. Preț de 10 luni năsăudeanul alături de colegii săi au fost ținuți într-o mănăstire din Himeji, după care au fost mutați într-un lagăr din Aonogahara, aproape de Kobe.

Budiștii îi „tratau” pe prizonieri cu muzică și cu teatru

136 de prizonieri au fost reținuți în templul budhist de la Keifukuji. Deși aveau statut de prizonieri, aceștia nu au fost puși la munci grele, singura lor responsabilitate fiind curățenia templului.

Odată ajunși în templul japonez, prizonierii au fost măsurați, cântăriți și li s-au notat semnele de pe corp. Reprezentanții armatei japoneze le-au lăudat curajul de care au dat dovadă în luptă și i-au rugat să îmbrace haine militare japoneze. În apropierea Crăciunului, prizonierii au fost rugați să pună în scenă o piesă de teatru, care a fost urmărită inclusiv de ofițerii japonezi.

„Luni, în 20 septembrie, pe la 6 ore dimineaţa, ne-au transportat din Himeji în satul Aonogahara. Părăsirea bisericei au fost foarte frumoasă şi anume: în poarta bisericei au stat şasă preoţi budhişti, îmbrăcaţi în hainele de slujbă şi, trecând noi pe dinaintea lor, pre care cum ne-au cunoscut, ne-au salutat pe nume. Pre mine toţi m-au cunoscut, pentru că eu am învăţat de la ei a cânta cântări bisericeşti, însă numai glasul cântărilor, vorbele nu, fiind foarte grele. De multe ori cântam prin curte înaintea ferestrilor lor bisericeşti, eară ei mă chemau la fereastră şi îmi dădeau fructe: mere, pere, persece, banane, ananas. Eu în biserică am durmit cheară lângă peretele unde era altarul lor şi, de câte ori făceau slujbă, eu auzeam şi cântam după ei. Multe cântări de a lor aseamănă melodiea cu ale noastre cântări bisericeşti“, povesteşte Dumitru Nistor în jurnal.

Cel mai mare chin pentru întreg echipajul a fost foamea. Dimineața, prizonierii primeau puțină pâine cu ceai, iar la prânz și seara o porție mica de orez cu ceapă călită. Dumitru Nistor povestește că de multe ori se punea la somn pentru a uita de foame. Un alt chin îl reprezenta distanța mare față de pământurile natale, care, pe unii dintre prizonieri i-a împins chiar spre sinucidere.

„Cât era ziua de mare, în prinsoare nu auzeam despre altceva povestindu-se aşa mult, ca despre libertate, pentru că la toţi le ardea inima după sfânta libertate. (...) Numai de atâta mi-e jele, că tinereţele mele s-au petrecut tot între străini, printre negri, arabi, indieni, malaizi, chinezi, japani şi Dumnezeu îi mai ştie câte feluri de oameni“, notează năsăudeanul.

Năsăudeanul a ajuns acasă în jurul anului 1920-1921, însă circumstanțele în care s-a întâmplat asta nu sunt cunoscute. Cert este că, odată întors în Năsăud, Dumitru Nistor nu și-a mai găsit părinții în viață.

A reluat însă muncile câmpului, adâncindu-se în lectură în timpul rămas liber. A devenit cunoscut în unele cercuri culturale din România Mare, numele său ajungând inclusiv la Octavian Goga, asta datorită poeziilor sale, pe care le-a compus și cules tot în timpul prizonieratului.

În cei 7 ani de prizonierat, Dumitru Nistor a și pictat. În perioada interbelică năsăudeanul a organizat expoziții locale de pictură, iar în anii înaintați ai vieții a ținut conferințe la diverse manifestări culturale. Parte din picturile sale au ajuns în muzeele din Japonia.

- Va urma -