Cele mai frumoase răspunsuri au sosit din partea doamnei Nicoleta dohotari şi a domnului Ioan Tuns. Aceştia au răspuns la întrebarea: „La ce credeţi că ne foloseşte o asemenea carte?”. (De ce este importantă această apariţie editorială? Cui îi va fi de folos?).

Câştigătorul, domnul Ioan Tuns s-a ales cu volumul „Portul tradiţional românesc din Bistriţa-Năsăud” semnat de Aurel Bodiu şi Maria Golban dar şi cu numărul 1 al revistei Mişcarea Literară pe anul 2012 – număr care conţine un dosar de autor Ana Blandiana.

Doamna Nicoleta Dohotari s-a ales cu volumul lansat marţi seară la Sinagoga din Bistriţa – „Zece teme şi-un poem” – volum scris de Micii blandieni bistriţeni de la Palatul Copiilor din oraşul nostru, coordonat de Ionela Silvia Nuşfelean şi dedicat poetei Ana Blandiana.

Urmăriţi rubricile Bistriteanul.ro – urmează şi alte concursuri cu premii în cărţi deosebit de interesante!

Iată un fragment din răspunsul domnului Ioan Tuns:

"Sunt convins că multe necunoscute rezolvă apariţia acestei cărţi, cred că întăreşte ideea că portul popular înseamnă cultură, valoare, tradiţie, obiceiuri, individualitate şi diversitate, întoarcerea la rădăcinile noastre româneşti, abilitate în a lucra, deprindere meşteşugărească. Era/este vestit cel/cea care ştia să creeze costume populare autentice specifice zonelor folclorice.

În special femeia româncă, mai ales ţăranca era meşterul în arta confecţionării costumului popular, cea care urmărea respectarea portului popular din zonă (au existat şi există meşteri populari şi bărbaţi şi nu numai ţărani). Să nu uităm că în urmă cu mulţi ani, femeia româncă, cultiva inul, bumbacul sau cânepa, apoi torcea, ţesea sau tricota, vopsea, făcea cusături etc. Se utilizau materii prime produse în gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc dovedea bogata măiestrie a ţăranului român, atât în ornarea ţesăturilor şi a broderiilor cât şi în obţinerea culorilor vegetale.

Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă. Se cere specificat că unul este costumul popular de vară, altul cel de iarnă (mai gros, se folosesc ţesături din lână, blănuri).

De asemenea, portul popular la tineri, chiar în aceeaşi localitate este diferit de cel al bătrânilor.

Din păcate azi multi am uitat de aceste lucruri care ne reprezintă, care ne personalizau ca zone şi care purtau "marca” Văii, a judeţului şi de ce nu al ţării! Chiar la serbări şcolare împrumutăm costume populare, nu îmbrăcăm costumul popular românesc, parcă ne este ruşine să ne arătăm identitatea. Am renunţat la ceea ce aveam noi mai frumos.

Este adevărat că nu ne mai putem întoarce la poale, izmene şi opinci, dar o haină românească la zi de Sărbătoare Naţională, la întâlniri interetnice, la manifestări culturale cred că ar fi o datorie a fiecăruia să o poarte.

Nota bene: în ultima vreme la biserici în zi de sărbătoare sunt multi creştini în costume populare. Am văzut că şi la bisericile ortodoxe din străinătate se întâmplă acest fapt.

Un elev de-al meu din Domneşti, inginer, stabilit acum cu soţia şi cei doi copii ai săi în Montreal, s-a întors de vreo 3 ani pe plaiurile natale la rude. Când a plecat, avea în valize costume populare confecţionate de meşteri populari din zona Maierului. Să fi văzut ce frumoşi arătau cu toţii la slujba din biserică (internetul ne ajută!).

Cartea va fi prilej de încântare a ochiului şi a inimii pentru orice cititor al ei. Revenind la idee, menţionez că există mărturii clare asupra vechimii portului popular românesc, asupra modelului existent în diferite zone din ţară. Câteva argumente:

• Cercetătorii în domeniu, au dovedit că felul cum se îmbracă oamenii din ţinutul românesc datează din neolitic - pe figurine ceramice din neolitic descoperite în zona Craiovei, există ornamente ce reproduc decorul costumului popular. Pe multe statuete descoperite ca fiind din epoca bronzului, se disting atât podoabele de tipul salbei purtate la gât, cât şi cusăturile de pe haine, au incizate chiar desenul croielii pieselor de costum: cămaşă, cătrinţe etc..
• Alexandru Odobescu, acum mai bine de 130 ani, remarca similitudinea sau chiar identitatea între costumul nostru popular (aşa cum îl ştia din călătoriile prin toată ţara) şi costumul dacilor reprezentaţi pe Columna lui Traian. Un alt document, în piatră, este cel de la Adamclisi, unde apare cămaşa încreţită la gât şi fota.
• Există consemnări despre portul popular si despre costumul popular în diferite scrieri, cronici, dovezi istorice. Pe lângă consemnările diferiţilor cronicari, istorici, vizitatori, costumul românesc a atras atenţia artiştilor, care au imortalizat pe hârtie sau pe pânză diverse imagini ale ţăranilor, păstrate în bibliotecidin ţară, de la Viena şi Budapesta etc. Artişti plastici români precum: Lecca, Szatmary, Tattarescu, Aman, Grigorescu, Andreescu etc. Au manifestat interes faţă de costumul popular, au imortalizat în lucrările lor imagini din activitatea ţăranilor, în costume populare.
• În perioada 1838-1862, s-a născut şi s-a închegat interesul pentru cunoaşterea etnografică a portului popular la românii ardeleni, astfel la Braşov, ASTRA , sub conducerea lui George Bariţiu , organizează prima expoziţie etnografică.
• Expoziţii organizate în secolele XIX şi XX, la care loc de frunte era şi costumul popular, ori erau artişti români în costume populare, spre exemplu: 1867 este anul când Alexandru Odobescu expune la Paris în cadrul expoziţiei universale obiecte de artă populară, considerând că aceasta este parte din arta generală şi , datorită arhitectului francez al pavilionului românesc, acesta apare cu numele de ROMÂNIA. Se expun picturi, album cu 60 de planşe cu imagini din mănăstiri, ţesături, broderii, scoarţe, colecţie completă de costume populare naţionale, tezaurul de la Pietroasa şi altele.
• Prima expoziţie universală a avut loc la Londra în anul 1851, când Tara Românească şi Moldova au o prezenţă modestă.