Toată luna decembrie a fost aşa – dar acum, când nu ne mai agităm cu munca, acum când avem de stat pur şi simplu pe-acasă sau de petrecut zile de sărbătoare în tihnă – vremea este mai deprimantă ca oricând...

Bistriţa se trezeşte şi adoarme de vreo două săptămâni învăluită într-o ceaţă densă, umedă, depresivă... Iar străzile, în loc să fie acoperite cu zăpadă albă şi pufoasă – zac şi ele plouate, golaşe şi parcă triste...

O fi de la încălzirea globală sau nu, cert este că inclusiv poetul francez Fransois Villon se întreba letargic, acum vreo 600 de ani – unde-s zăpezile de altădată, unde au dispărut frumoasele doamne care vrăjeau totul în jur cu un surâs, un cântec, o privire...?

Şi de atunci încoace, ne întrebăm şi noi, mai mult sau mai puţin nostalgici, unde sunt zăpezile de odinioară, unde au dispărut vremurile de demult în care două, trei portocale erau suficiente ca să întruchipeze un Crăciun fericit, unde sunt prietenii cu care chefuiai în cabane trei zile şi trei nopţi - unde se duc toate şi cum naiba să nu se destrame ţesătura fragilă a restului rămas în urmă...?

Foto: Bistriţa de altădată